Poezia din volumul de debut al Izabelei Radosevici, „Atelier de reparații umane” (Editura Tracus Arte, 2025), nu este terapeutică (așa cum ar părea să sugereze titlul cărții) și nu valorifică neapărat trauma individuală, prin exteriorizare și transpunere în limbaj poetic. Este, mai curând, o poezie care se îndreaptă către leziunile afective general umane și care se pliază pe „coarda de arc” formată între două spații emoționale – amintire și prezent, sau paracosm (fantezist și refulant) și „camera tehnică” a realității (necruțător de rațională și dezvăluitoare de suferințe). Însăși structura cărții exprimă alternanța dintre imaginar și real, biografie și mit, corporal și transcendent, autentic și contrafăcut (cele șapte grupaje care alcătuiesc volumul sunt: 1. Paracosm; 2. Portret de familie; 3. Helionomul; 4. Mitologii și legende personale; 5. Corp metafizic; 6. Uroborus; 7. Apocrif). „Atelier de reparații umane”, observă pe bună dreptate Andrei Mocuța, „este un volum coerent și incomod, care refuză soluțiile facile. Izabela Radosevici scrie o poezie a lucidității feroce, în care reparația nu înseamnă refacere, ci conștientizare. Este o carte care nu oferă alinare, dar care, tocmai prin această lipsă, devine necesară”.
Intenția aceasta de conștientizare a traumei se subînțelege chiar din primul poem, care are în titlu o imagine pe cât de simbolică, pe atât de revelatoare – „Ochiul șarpelui”: „prins în mână de copil/ cu colții expuși/ ochiul șarpelui deschide universul// clopotul bate devreme/ «acasă»/ stufărișul subconștientului/ vise recurente în spații liminale/ de parcă n-ai ști că ești blocat în trecut// peste Prut, șezătoarea alb-negru/ adună frați morți îngropați în mai/ sub liliacul mov./ aici, camera tehnică în care fumăm comunal/ regizează poezia microscopică/ liliacul din grădina ta e floarea mea favorită, bunica/ degetele se opresc/ țigara suspendată la margine de buze/ încruntarea subtilă a sprâncenelor/ «mie nu. miroase a mort»// coarda de arc/ din spatele amintirii/ tot mai întinsă/ când se rupe/ durere vagă, țiuit în urechi/ déjà-vu-ul unui priveghi”. Amintirile se developează luând forma instantaneelor de cele mai multe ori – realitățile cotidiene sunt actualizate prin notație, manifestându-se ca flashuri ale memoriei care dozează și nostalgia, și supărarea atunci când aceste sentimente se insinuează printre scenele de viață rememorate: „pâine cu gem duminică dimineața/ gustul familiar/ de albine moarte/ ceva nou ceva pierdut –/ pereții au voci colorate/ în ecoul camerelor prăfuite/ reflexiv/ amintire/ e un cimitir miniatural în umbra fiecărui călcâi/ trandafiri/ omizi ce crestează căi în frunzele trecute/ atât extaz atâta seninătate” („Copiilor nu le este frică de insecte și înmormântări”). Comprimate prin elipsă, astfel de texte capătă un ritm alert, sacadat, iar datorită acestui fapt crește expresivitatea: „poduri/ râuri/ bossa nova/ luni la răsărit/ prima zi după fericire/ scrumul în cădere din a treia țigară/ corporatistul la furat de timp/ zâmbet de Mona Lisa/ pictat cu dâre de fum răsucite/ aruncat indiferent/ spre smart casual în grabă/ rostogolit pe ciment/ picioare și roți ce scârțâie/ minute întârziate/ prăvălit în Bega/ ca o sticlă cu secrete/ în care vei citi doar/ spintecă-te/ vreau viață// caiace/ rațe/ minute întârziate/ nimic nu doare/ până te miști” („29 iulie”). Deci nu prin confesiune se exprimă emoția, ci, mai curând, prin sintaxa bine gândită a textului – semn al maturității poetice. Puținele poeme din carte care construiesc o poveste nu sunt mai puțin expresive. „Poezia cheii din ușa de termopan”, de exemplu, relatează (prin metaforizare) istoria morții bunicii, dezvăluind o situație de viață plină de dramatism, ce lasă să se resimtă sentimentul vinei.
„Atelier de reparații umane” mai este și o carte a revoltei disimulate. Izabela Radosevici nu este declarativă și nu aderă la vreo ideologie atunci când își exprimă indignarea față de violența în familie, marginalizare, hărțuire și alte forme de intimidare și umilire. Ea, mai curând, demitizează relațiile familiale și sociale fie creând portrete concise, dar percutante (ca în „Portret de familie”, cu „Mama răniților” – „cârpeliniță”, „Tata bețivilor” – „butoițar” și „Fiu’ ploii” – „necaznic”), fie prezentând vina ca pe o moștenire ancestrală (ca în „Momeală vie”: „descendenții lui Petru întind și ei năvoade/ nu pentru suflete sau alte dulcegării/ fiecare fiu perpetuează violența tatălui/ până nu o mai poate justifica”), fie transpunând în limbaj alegoric suferințe umane (ca în „Ești copilul cuiva”: „becuri alchimice/ labirinturi morale/ ești copilul cuiva, micule monstru/ urât diform neiubit/ gândacul ce conștientizează talpa/ tot mai aproape/ a apucat să trăiască/ doar cât să contemple:/ mâna ce te-a făurit/ te disprețuiește pentru că ești hidos/ sau ești hidos pentru că/ talpa divină te disprețuiește?”) sau creând scene cinematografice prin care se arată stringența nevoii de eliberare (ca în „Bug”: „jazzul nevestelor triste/ clockwork high/ bat carnea de șnițel/ din soți cu mâini grele/ și spate îndoit de rutină”).
Ceea ce o deosebește pe Izabela Radosevici de debutanții ultimilor ani este readucerea miturilor și arhetipurilor în poezie. Poemele ei sunt pline de trimiteri la miturile lumii, de simboluri, supuse acțiunii de reinterpretare, de referințe livrești. Textele însă nu devin din această cauză nici excesiv de cerebrale, nici artificioase, pentru că autoarea raportează de fapt mitologia personală la mitologiile lumii sau reinventează mituri, provocând prin noi enigme: „i-am visat pe Ovidiu, Euripide și Sofocle/ discutam despre cum/ Elena nu poate fi ascunsă/ Antigona convinsă/ Medeea avertizată/ Medusa rescrisă/ și Kore nu s-a dus de bună voie/ literar, legendele s-au scris deja/ poetic, pariez pe a iubi/ pe sub pieile de monstru/ în licărirea oglinzii/ în lumina difuză a interpretării/ mâna neagră cu gheare ascuțite/ în palma mea/ încă mai seamănă cu mâna unei fete” („Despre revendicarea monștrilor”); „ochiul lui Thanatos roșu atomic/ citește barele dezastrului pe chip/ Odiseu visează să se întoarcă acasă/ la capătul frânghiei/ propriul corp spânzurat/ are un secret de împărtășit” („Apa va ierta neajunsurile”).
Membră a Clubului SF „Helion” din Timișoara, Izabela Radosevici nu poate să evite dimensiunea fantasmatică nici în poezie. Unele poeme, mai ales din grupajele „Helionomul”, „Corp metafizic” și „Apocrif”, surprind, observă Eugen Bunaru pe coperta a patra, o civilizație care se află „la interferența unei lumi revolute cu elemente și mesaje developând intruziunea tot mai agresivă a tehnicii/tehnologiilor de ultimă epocă”. Lumea devine mașinărie ce-și pierde identitatea („și mașinăria/ își va întreba creatorul/ unde e «acasă»” – „Stația de confort”), sentimentele, de asemenea, nu pot fi percepute decât prin raportarea la tehnică („singurătatea vine în mașina scăpată de sub control” – „Bug”). Se creează astfel imaginea unei lumi ce și-a pierdut autenticitatea și s-a întors pe dos. O lume în care: „diavolul vine neanunțat la cafea/ din nou/ cu patru țigări îndoite în buzunar/ și nostalgii copilărești”, „dumnezeu stă închis într-un pod/ iar îngerii nu socializează” („Un gentleman în salon”); „îngerul se îndoapă cu păpădii lângă autostradă/ a ales să nu se înece în Bega”, iar „Petru face rachiu din suflete” („Mihai jumulește aripile găinilor”). Semnele sfârșitului sunt în detalii, pe care autoarea le infiltrează discret în poeme: „regele păianjen țese dantela demenței /…/ regele păianjen țese în colț de sicriu/ un crin din muște” („Regele păianjen”), „miroase în noi a beci” („Trandafirii lui Heliogabal”).
„Atelier de reparații umane” este o carte pe cât de lucidă pe atât de tristă, scrisă de o poetă ce-și stăpânește bine scriitura și care are toate șansele să devină una dintre vocile puternice ale poeziei de azi.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
