Doza de educaţie (DDE) – Există în viața profesorilor o perioadă aparte din an. Un fenomen aproape sezonier. Cum există migrația păsărilor sau schimbarea anotimpurilor, există și momentul în care prin școli apare o energie specială: căutări, liste, copii, adeverințe, semnături și expresia aceea rostită în șoaptă: „Dar oare unde am pus documentul acela?”
În acele zile, profesorii dezvoltă abilități pe care nici măcar nu știau că le au. Memorie vizuală. Rezistență psihică. Orientare în spațiu. Și o capacitate aproape supranaturală de a identifica un document într-un teanc de hârtii care pare organizat după principiul: „Știu eu pe undeva pe aici.”
Cred că fiecare dintre noi a avut măcar o dată experiența aceea: cauți un act două ore, răscolești sertare, bibliorafturi, plicuri și te întrebi serios dacă nu cumva obiectul respectiv a decis să înceapă o viață nouă în altă parte. Iar după ce îl găsești, inevitabil apare întrebarea: „Bun… și acum unde l-am pus pe celălalt?”
Pentru că în educație există uneori un paradox simpatic și obositor în același timp: oamenii care îi învață pe copii să fie organizați ajung să participe la adevărate maratoane administrative.
În perioada 26–28 mai, profesorii, directorii și personalul didactic auxiliar care doresc să obțină gradația de merit vor depune dosarele la secretariatele școlilor. Și dincolo de hârtii, ștampile și liste, există ceva important care merită spus, pentru cei care nu-și bat capul cu astfel de dosare, dar le-ar plăcea să-și bată alții capul pentru ei: de cele mai multe ori, în spatele fiecărui dosar stau ani de muncă, proiecte, implicare, activități, energie și timp investit.
Pentru că un profesor nu adună doar documente. Adună ore, emoții, reușite, experiențe și urmele lăsate în viețile oamenilor.
Pe de altă parte, e drept, uneori educația pare să iubească prea mult hârtia. Deși știm că adevărata valoare nu încape întotdeauna într-un dosar, iar dincolo de acte, semnături și bibliorafturi, educația se construiește în fiecare zi, în oameni, nu în hârtii.
E un paradox pe care educația îl cunoaște foarte bine: oamenii care au ales să lucreze cu oameni ajung să petreacă enorm de mult timp lucrând cu hârtii. Și, uneori, fără să ne dăm seama, ajungem în situația ciudată în care un profesor investește mai multe ore adunând dovezi că a făcut… decât făcând efectiv…
Și da, cred că e puțin amuzant, dacă stăm bine să ne gândim. Pentru că relațiile nu vin cu șină, empatia nu se xeroxează, iar încrederea unui copil nu poate fi pusă într-un biblioraft cu eticheta: „Anexa 7, pagina 14.”
prof. Maria Adriana Nichitean
