După ce în 2012 Simona Sora publica romanul „Hotel Universal”, în 2025 Mihail Lucian Florescu debutează cu volumul de poezie „Hotel Universal” (Editura Dezarticulat Books, 2025). Probabil, acest loc straniu din centrul Bucureștiului – Hanul Gabroveni/Hotel Universal –, cu o mitologie bogată și cu mai multe vieți, ar putea simboliza chiar societatea românească, preponderent orientală, dar cu aspirații occidentale, cosmopolită și, în același timp, paradoxal de intolerantă. Un spațiu-simbol prolific în generarea de semnificații literare.
În cartea lui Mihail Lucian Florescu, Hotel Universal reprezintă, în contradictoriu, un spațiu al libertății, dar și al nestatorniciei, al eliberării de prejudecăți, dar și al nedreptăților, al vieții în comun („căminul de familiști/ din Hotel Universal”), dar și al dezbinării (deloc întâmplătoare, asocierea cu Turnul Babel, atât pe coperta cărții, cât și în texte): „aici/ pe strada Gabroveni/ în câmpia din țara Șinear/ Constantin Mavrocordat clădește/ bezestenul/ Hotel Universal /…/ toți oaspeții sunt în tranzit constant/ chiar dacă nu-și dau seama/ sau nu vor să recunoască/ aici/ se evadează/ din coșmarul recurent/ din zuerst als Tragödie dann als Farce/ aici/ e Libertate/ aici/ e Hotel Universal” („Hotel Universal”). Forța cu care autorul reușește să valorifice multiaspectual această lume complexă nu pare să fie de începător. Structura volumului, problematica abordată, modalitățile de poetizare, scriitura – toate aduc în față un bun cunoscător al artei poeziei.
Într-o cronică din „Observator cultural”, Ioana Tătărușanu găsește o sintagmă care definește cu exactitate volumul lui Mihail Lucian Florescu – „proiect-colaj”, pentru că „alătură poeme personale, fotografii din arhiva proprie sau realizate de autor împreună cu Andreea-Roxana Ghiță, traduceri din poezia lumii, versuri de cântece lăutărești, iar senzația e că niciunul dintre paliere nu-l îneacă pe celălalt”. Poemele însele acoperă o gamă impresionantă de formule poetice – de la dezvăluirea traumei personale la angajament social, de la încifrare parabolică și limbaj sibilinic la exprimare diaristică, de la referința culturală la colocvial, de la experimentele textuale amintind de maniera letristă la ritmurile și sonurile cântecelor lăutărești. Iar trecerea de la o formulă la alta se realizează firesc, de fiecare dată textul păstrându-și autenticitatea. Până și simbolurile corpurilor cerești (care anunță, oarecum manierist, un nou grupaj de poeme), precum și citatele din Papùśa, Pierre Bourdieu, Anna Tsing, Aleister Crowley, Enheduana, Audre Lorde, Édouard Louis, Ingeborg Bachmann, Jacques Derrida, McKenzie Wark (care servesc drept motto pentru fiecare grupaj) se integrează perfect și consună cu mesajul, nuanțându-l.
„Hotel Universal” este o carte despre starea de excepție, fie că se referă la trăiri strict individuale, fie că dezvăluie probleme grave ale umanității: „nu uita că ești Virtuos/ nu uita că mai virtuos nu este decât Idealul/ dar mai ales/ nu uita niciodată că orice/ absolut orice mijloace sunt scuzabile și necesare/ în marșul nostru glorios către scop// oricând ai citi asta/ adu-ți aminte că e doar temporar/ e stare de excepție/ – oricând ai citi asta/ e stare de excepție” („elegie pentru Republica spaniolă”). Este surprinsă o lume a drepturilor suspendate, a ordinii legale anulate și terorii instaurate. Prin aceasta, „Hotel Universal” devine o carte politică. Însuși autorul recunoaște într-un interviu acordat Cristianei Todiresei: „Cred că «Hotel Universal» este o carte politică. Un manifest politic, chiar. Doar că nu adoptă estetica asociată, de obicei, artei politice. Am vrut să fiu fidel mie însumi, iar asta mi se pare că ține volumul «în picioare», faptul că e scris dintr-un loc al adevărului”. Acest manifest are în spate trăirea pe propria piele, tocmai de aceea poemele nu sunt nici teziste, nici doctrinare. Sunt intense și percutante.
Trauma din copilărie și violența care o provoacă sunt descrise cinematografic, iar pentru a sugera angoasa terifiantă se anulează granițele dintre real și fantasmagoric sau fictiv: „era toamnă și plouase mult/ Asterion m-a luat de mână și m-a dus în spatele liceului/ când ne-am oprit pe betonul ud/ de pe pământul jilav ne privea un melc// nu mai văzusem niciodată un melc/ se mișca atât de încet și mi se părea atât de ciudat/ așa trebuia să arate îngerul cafeniu care-mi bate în geam/ nopțile în care doar mă prefac că dorm// n-am făcut altceva decât să stăm aplecați și să ne uităm la melc/ mi se părea că încep să văd un labirint/ ale cărui câteva cotituri se tot repetă/ din care nu poți să ieși decât dacă alegi un punct/ și începi să-l zdrobești din interior/ cum zdrobește acum Asterion melcul/ și toate viscerele i se preling puturoase pe humă” („bestii”). Resentimentul și violența sunt însușiri umane transmise ereditar, din generație în generație, iar pentru a accentua această idee Mihail Lucian Florescu fie pornește de la o metaforă, devenind ulterior explicit, ca în poemul „panoul de onoare” („dacă o pisică înghite un ghem de lână/ puii ei se nasc purtând pulovărașe/ noi oamenii ne pasăm din tată-n fiu/ un ghem jegos gata făcut/ care ne stă în gât// dacă ești tractorist/ bei/ dacă ești intelectual/ fumezi/ suntem de fapt la fel/ doar circumstanțele au fost diferite// resentimentul e o drojdie/ se reproduce/ atât de ușor”), fie transpune scene din viață în formă de reportaj și abia în ultimul vers relevă subtil mesajul, ca în „L’origine du mal” („Tatăl i-a pus lui Stelu/ ciocanul în mână/ ca să omoare dihorul/ dar micul șoim al patriei/ n-avea de unde să știe// blana/ osul/ materia cerebrală/ zdrobite împreună/ au consistența/ dulceții de nuci verzi/ iar Stelu/ tocmai a aflat// – tot satul a privit admirativ/ ștafeta merge mai departe”).
„Hotel Universal” este o pledoarie împotriva discriminării, a stereotipurilor care nasc resentimente, a aversiunilor xenofobe și homofobe care provoacă genocid. Spre deosebire de alți autori de literatură a protestului din ultimii ani, Mihail Lucian Florescu nu practică neapărat o retorică militantă și nu plasează ideologia în centrul textului poetic. Militantismul său este subtil. Discriminarea romilor este adusă în discuție printr-un discurs ce amintește de cântecele lăutărești: „trebuie să avem grijă de băieții care cântă la acordeon// e mult de dus/ pentru un pișpirel care a căzut în fântână/ ca și pentru un bărbat în toată firea/ care cântă multe ore în picioare/ cu burduful peste un piept tuberculos// dacă ești țigan/ n-o să-ți vândă nimeni lemne/ când s-o îndura vreunu/ o să te grăbești acasă să le mai și tai/ când o să pui capul pe pernă/ abia atunci o să fie prea mult de dus// nu te indigna/ asta e soarta băieților care cântă la acordeon” („băieții care cântă la acordeon”). Exploatarea prin muncă, sau sclavia modernă, e ilustrată prin opoziții sugestive: „muncitorii care reabilitează termic blocurile din sectorul trei/ se culcă pe baxuri de polistiren// după pauza de masă/ își întind busturile goale/ pe pachetele de polimer/ și adorm/ înconjurați de plasa de umbrire” („cu umbră, la răcoare”). Militantismul din snobism este dezaprobat prin poante sau titluri ironice: „vreau să vă uitați adânc în ochii/ băiatului de la glovo/ fetei de la masaj/ brutarilor din Ditrău/ țiganilor din Hădăreni/ și să vă gândiți/ foarte serios/ într-o altă viață a fost mama mea/ într-o altă viață am fost maică-sa// comportați-vă cu cel din fața voastră de parcă mai ieri/ sugeați unul de la sânul altuia// vă mulțumesc pentru diplomă/ bine că de deja/ înrămată” („Discurs de acceptare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității Danubius rostit la Dharamshala de S.S. Tenzin Qyatso, al patrusprececelea Dalai Lama”). Violența împotriva persoanelor LGBT este relevată prin intermediul unui poem narativ care mizează pe directețea sintactică și lexicală: „ne-am hotărât să mergem într-un club/ Sodade/ pe drum/ americanu m-a întrebat care e faza cu Ivan/ cum poate să-l iubească pe Trump și să fie gay/ am încercat să-i explic că/ oricum pentru noi în partea asta a lumii/ America rămâne providențială/ că în partea asta a lumii noi gheii trăim în frică/ în ură/ în ascundere/ că în România până acum 20 de ani era ilegal/ te băgau la închisoare dacă erai gay” („Athens Blues”).
Într-un singur text din volum se poate descoperi un militantism tranșant, transpus într-un limbaj direct, publicistic. Este poemul „nu vorbim despre Transnistria”, în care este condamnată indiferența contemporaneității față de genocidul împotriva romilor și sunt blamate atitudinea preconcepută și memoria selectivă ale comunității: „nu vorbim despre Transnistria/ e trist că sunt atât de săraci/ îi compătimesc/ dar ce să le faci/ dacă nu le place să muncească/ se căsătoresc de mici/ și fac mulți copii/ așa e cultura lor /…/ nu vorbim despre Transnistria/ pentru că doare prea tare/ și e rușinos/ și nu-ți poți permite să lași garda jos/ și te agăți cu disperare de puțina demnitate/ care îți este permisă în lumea asta”. Mihail Lucian Florescu are tendința să formuleze morala în finalul unor texte. La fel se întâmplă și în poemul „nu vorbim despre Transnistria” – ultimele patru versuri – „dar trebuie să vorbim// pentru că Transnistria/ se poate întâmpla din nou dacă/ nu vorbim despre Transnistria” –, prin didacticismul lor, par să reducă din acuitatea poemului. Nespunerea până la capăt ar putea avea un impact afectiv mai mare, cum se întâmplă în „love stori”, unde numele unui personaj istoric malign, deși nerostit, planează ca o piază rea și ca un memento deasupra lumii evocate de poet: „poate chiar astăzi s-a născut/ acela care să ne pună și nouă/ un praznic mic, cu cruce neagră,/ pe 22 august”.
Cu „Hotel Universal”, Mihail Lucian Florescu debutează ferm și convingător.El reușește să sensibilizeze în aceeași măsură în care provoacă. Și bucură cititorul prin arhitectura riguroasă a cărții, diversitatea formelor, densitatea imaginii, profunzimea reflecției. O intrare în forță în literatură.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
