Moldova nu mai este de mult doar o regiune care „așteaptă”. Este, în sfârșit, o regiune care se mișcă. Dar se mișcă suficient de repede? Aceasta este întrebarea care plutește peste toate discuțiile despre Autostrada A7 și Autostrada Unirii A8, într-un moment în care fiecare lună pierdută poate însemna bani europeni ratați și oportunități economice irosite.
Ultimele evoluții arată un paradox tipic românesc: avem mai multe proiecte ca niciodată, dar și mai multe blocaje. Decizia Curții de Apel București de a relua evaluarea ofertelor pentru un tronson al A8 vine ca un duș rece într-un context în care timpul nu mai este un aliat. În paralel, alte segmente intră în faze de proiectare sau chiar în organizare de șantier, semn că mecanismul funcționează – dar nu uniform.
Pe de o parte, există motive reale de optimism. România nu mai privește Moldova ca pe o pată albă pe hartă. Se lucrează, există mobilizare, iar pe A7 deja se circulă continuu pe tronsoane importante. Podul de la Ungheni, aproape finalizat, devine un simbol al unei conectări istorice – nu doar între două maluri de Prut, ci între două lumi economice care ar putea funcționa împreună.
Pe de altă parte, optimismul este temperat de realități dure. Creșterea accelerată a costurilor – de la bitum la combustibil – riscă să încetinească sau chiar să complice execuția lucrărilor. Într-o economie globală instabilă, România nu controlează prețurile, iar dependența de importuri devine o vulnerabilitate majoră. Constructorii vor cere renegocieri, statul va plăti mai mult, iar termenele vor deveni din ce în ce mai fragile.
Mai există și problema resursei umane. În timp ce marile șantiere reclamă lipsa forței de muncă, alte sectoare – precum IT sau automotive – trec prin restructurări. Teoretic, pare o oportunitate de reconversie. Practic, tranziția de la „gulere albe” la „gulere albastre” nu este nici simplă, nici rapidă. România nu are încă un mecanism eficient care să transforme această criză într-un avantaj.
Dar cea mai importantă discuție nu este nici despre bani, nici despre oameni, ci despre viziune. Pentru că autostrăzile nu sunt doar șosele – sunt infrastructură strategică. În contextul războiului din Ucraina, Moldova nu mai poate fi tratată ca o periferie. Este granița estică a Uniunii Europene și a NATO, iar infrastructura devine, inevitabil, parte din arhitectura de securitate.
Aici intervine și miza economică. Reconstrucția Ucrainei va fi, probabil, cel mai mare proiect de dezvoltare din Europa în următoarele decenii. Întrebarea este simplă: va fi Moldova un actor sau doar un coridor de tranzit? Fără autostrăzi, fără infrastructură logistică, fără parcuri industriale, răspunsul este deja cunoscut.
Semnalele din piață sunt încurajatoare. Investitori încep să privească spre Iași, apar inițiative industriale, iar interesul pentru regiune crește. Dar acest interes trebuie susținut de fapte concrete: spații industriale, conexiuni rapide, energie, infrastructură de date. Altfel, investițiile vor ocoli Moldova, așa cum au făcut-o timp de decenii.
Există și o lecție politică importantă. Discuțiile despre buget arată că infrastructura nu se face din amendamente de ultim moment, ci din muncă constantă, începută cu luni înainte, în ministere, nu în plenul Parlamentului. În acest sens, societatea civilă a fost, paradoxal, mai eficientă decât mulți politicieni. Presiunea publică a adus autostrăzile pe agenda națională.
În final, rămâne întrebarea esențială: ne încadrăm în termenul-limită din august pentru finanțările din PNRR? Răspunsul sincer este „depinde”. Depinde de mobilizarea constructorilor, de capacitatea administrativă, dar mai ales de voința politică de a trata aceste proiecte ca pe o prioritate reală, nu declarativă.
Pentru că, dincolo de cifre și termene, miza este mult mai mare. Autostrăzile Moldovei nu sunt doar despre infrastructură. Sunt despre recuperarea unui decalaj istoric, despre șansa unei regiuni de a conta și despre capacitatea României de a înțelege că dezvoltarea nu mai poate fi amânată.
Moldova nu mai vrea promisiuni. Moldova vrea autostradă
