După ani întregi în care Moldova a fost sinonimă cu promisiunile amânate, începutul lui 2026 aduce o realitate mai nuanțată: regiunea nu mai este ignorată, dar nici nu a scăpat de vechile probleme. Dacă Autostrada A7 a devenit simbolul progresului, Autostrada Unirii A8 rămâne, încă, testul maturității sistemului.
Anul 2025 a fost, fără îndoială, un moment de cotitură. Într-un context economic tensionat și într-un an electoral care, paradoxal, nu a adus abundență de fonduri, România a fost la un pas de blocaj financiar. Și totuși, scenariul negativ a fost evitat: facturile au fost plătite, finanțările asigurate, iar șantierele au mers mai departe.
A7 este exemplul clar că se poate. Deschiderea tronsonului Focșani–Adjud înainte de Crăciun și ritmul susținut al lucrărilor arată ce înseamnă presiunea termenelor din PNRR. Nu mai vorbim despre autostrăzi construite în decenii, ci despre proiecte duse la capăt într-un interval rezonabil.
Dar succesul A7 scoate și mai tare în evidență contrastul cu A8.
Pe sectorul montan al Autostrăzii Unirii, imaginea este fragmentată. Există loturi unde constructorii, precum cei de pe zona Târgu Mureș – Miercurea Nirajului, lucrează constant, fără sincope și fără spectacol mediatic, atingând deja procente semnificative de execuție. Este dovada că seriozitatea și disciplina pot livra rezultate chiar și în condiții dificile.
În același timp însă, există zone unde lipsa de mobilizare devine greu de explicat. Loturi semnate de aproape un an nu au nici măcar ordin de începere a lucrărilor, iar comunicarea este aproape inexistentă. În aceste cazuri, problema nu mai este nici finanțarea, nici complexitatea tehnică, ci pur și simplu lipsa de acțiune.
Aceasta este, de fapt, marea vulnerabilitate a momentului: nu lipsa banilor, ci inconsistența în execuție.
Pe hârtie, A8 arată mai bine ca niciodată. Toate loturile sunt atribuite, există un calendar, există finanțări identificate, inclusiv prin mecanisme avantajoase precum programul SAFE. În practică însă, diferențele dintre șantiere sunt uriașe. De la mobilizare exemplară la stagnare totală, tabloul este unul care ridică întrebări legitime despre capacitatea de coordonare.
Mai mult, dependența de un număr restrâns de constructori devine un risc real. Faptul că o mare parte din lucrările majore sunt concentrate în „același coș” poate genera blocaje în lanț, mai ales când aceiași antreprenori sunt implicați simultan pe multiple șantiere strategice din țară.
Pe de altă parte, există și un semn pozitiv important: apariția unei noi generații de constructori români. Companii fără experiență anterioară pe autostrăzi învață din mers, se asociază cu firme externe și își construiesc capacitatea tehnică. Este un proces firesc și necesar, mai ales în perspectiva unor oportunități viitoare – de la Republica Moldova până la reconstrucția Ucrainei.
Dincolo de sectorul montan, A8 în zona de „câmpie” rămâne blocată în hățișul birocratic. Contestații, proceduri întârziate, lipsa deciziilor rapide – toate comprimă o fereastră de oportunitate care se închide rapid. Termenele-limită pentru semnarea contractelor devin din ce în ce mai presante, iar orice întârziere riscă să împingă proiectul din nou în zona incertitudinii.
Totuși, există și motive de optimism. Podul de la Ungheni, aproape finalizat, arată că atunci când există voință și coordonare, lucrurile se mișcă rapid. Mai mult decât o simplă conexiune rutieră, acesta este un simbol al integrării regionale și al unei viziuni strategice care depășește granițele României.
În paralel, alte proiecte – de la A13 până la drumurile expres sau centurile ocolitoare – conturează o rețea tot mai coerentă. Iar inițiative precum masterplanul de mobilitate al Zonei Metropolitane Iași arată că, în sfârșit, infrastructura începe să fie gândită integrat, nu punctual.
Concluzia? Moldova nu mai este în punctul zero. Dar nici nu și-a câștigat încă dreptul la relaxare.
Autostrăzile se construiesc, dar inegal. Există performanță, dar și întârzieri greu de justificat. Există finanțare, dar și blocaje administrative. Iar între aceste contraste, viitorul infrastructurii din regiune depinde de un singur lucru: consecvența.
Pentru că, dincolo de optimism și declarații, adevărata miză a anului 2026 este una simplă – nu dacă vom construi autostrăzi, ci dacă vom reuși, în sfârșit, să le construim la timp.
