Poezia Irinei Francisca Ion din volumul de debut „orașele mici sunt mai aproape de centrul pământului” (Casa de Editură Max Blecher, 2025) amintește, într-un fel, de teatrul imersiv. Scena experiențelor (sociale și afective) personale își anulează granițele și se proiectează pe experiențele general umane, starea și gândurile personajului poematic (conținând inserții biografiste abia sesizabile) depășesc limitele individualului și se contopesc cu forma colectivă a acestora, iar atmosfera care se creează, preponderent, din imagini bazate pe senzorial (vizual și tactil) pare de-a dreptul interactivă datorită impresiei de mișcare continuă și complementaritate a cadrelor. Chiar și structural cartea seamănă cu o hartă interactivă a vârstelor și emoțiilor („acum ești aici// unde mâinile tuturor miros a iarbă crudă”, „acum ești aici// alergi noaptea printre blocuri”, „acum ești aici// la capătul unei străzi lungi”). Cercurile ce separă convențional cele trei părți ale volumului sugerează mișcarea temporală centrifugă și despărțirea de „orașele mici” ale copilăriei, pe de o parte, dar și ideea de circularitate, pe de altă parte (ultimul poem din carte, „teorii despre resurecție”, se încheie cu versurile: „acum avem harta orașului/ acum putem să o luăm de la capăt”). Spre deosebire de cei mai mulți dintre debutanții ultimilor ani, Irina Francisca Ion nu face din trauma individuală miză supremă a poeziei, ea lasă cumva biografismul să se decanteze, extrăgând apoi din experiența personală trăiri raportabile la oricine și valabile oricând și oriunde.
Cele trei cercuri (care marchează grafic granița dintre secvențele cărții) conțin așa-zise indicații topografice legate de mișcarea personajului prin lume și sunt, de fapt, mărci ale vârstelor.
Legăturile familiale și afective din anii copilăriei sunt evocate printr-un amestec de cotidian și oniric care amintește uneori de excesivitatea imaginativă din poezia lui Cristian Popescu. Poemul „siret” (în care se concentrează o parte din încărcătura lirică a volumului) are caracter programatic, insistând pe tema legăturilor indisolubile cu „matca” și cu „oamenii-familie”: „fiecare om are în spate un râu/ un fir electric care îl leagă de matcă/ prin el curg mâinile celor de dinaintea lui/ scamele din pulovere căldura din sobă/ și amintirea lichidă a păsărilor pe cer /…/ cursul apei ne-a adus pe toți împreună/ să depunem pietricele și crenguțe adunate pe drum/ într-o ramă frumoasă de oameni-familie /…/ eu așez în ramă o aripă de gândac/ să fie deltaplan pentru când o să ne luăm zborul/ în mozaicul ăsta umed și pământos/ nu ni se disting fețele/ nu avem nume și nici vârstă/ curentul ne aduce la mal pe bucăți/ când ne lipim la loc e mereu un punct lipsă/ prin care trece lumina”. Se regăsește în aceste versuri un alt element prin care Ioana Francisca Ion se distinge de cei mai mulți dintre congenerii săi – credința în vindecare (ea e convinsă, scrie Radu Vancu pe coperta a patra, „că lumina intră în noi prin spărturi – pe care le vindecă”).
Experiențele traumatizante nu sunt împărtășite direct, ci doar sugerate prin „amalgamarea imaginilor scurte și concentrate ca niște șocuri electrice” (Andreea Roxana Ghiță). Unele scene sunt asemenea tablourilor expresioniste, cu gesturi extatice („la 3 ani am ieșit pe stradă cu bunica să tăiem o găină/ eu i-am ținut capul în mâini era fix cât mâinile mele/ nu s-a zbătut deloc și cred că a rămas în mine liniștea ei/ frica ei în bulgărele ăsta mic de aer când plâng în pumni/ nu pot să țin oameni de mână cel puțin nu cu mâna stângă/ pentru că îi zgârie penele” – „mușețel”) și denaturări („dacă legi cu un ghem de ață/ lustra de coada pisicii și limba ceasului de aragaz/ iese o mașină de decodat durerea/ care sare dintr-un punct în altul/ și scoate un sunet ascuțit când a găsit sursa” – „lemn”) care exprimă intensitatea trăirii.
În poemele din prima secvență a cărții, Irina Francisca Ion scrie despre „momentele scurte care îți intră în ochi ca un bliț/ & te ustură dar nu poți să plângi atunci” („mușețel”), iar unul din aceste momente este prima întâlnire cu moartea. Poezia „gresie” este cea mai relevantă în acest sens (fiind și unul dintre textele antologice ale volumului) și ilustrează perfect modul în care se construiește și funcționează imaginea poetică în volumul „orașele mici sunt mai aproape de centrul pământului”. Poemul începe cu o inserție epică („la noi în casă e un bătrân care doarme pe gresia din baie/ toți în jurul lui vorbesc încet și se minunează/ ce frumos doarme”), ca în continuare ritualul existențial să se apropie tot mai mult de scenariul unui film (e prin excelență cinematografic acest poem) suprarealist („îl duc în bucătărie pe o saltea să nu răcească la spate/îi aprind o lumânare să se încălzească /…/ îl îmbracă în haine noi apretate /…/ tot orașul se strânge în jurul lui vorbește încet/ se minunează ce frumos doarme /…/ seara când mă spăl pe mâini/ înainte să sting lumina/ îmi lipesc obrazul de gresia rece/ gresia își ridică pieptul/ și îl coboară/ apoi liniște”). Este un poem despre moarte și atașament în care autoarea demonstrează o bună capacitate de dozare a liricului și o ușoară apropiere de poezia metafizicului.
Nu mai puțin cinematografice sunt și poemele din celelalte două secvențe ale cărții (despre tinerețe și maturitate). Unele dintre texte relatează istorii urbane care dezvăluie angoase. „omul cu cercuri”, de exemplu, începe ca o poveste ordinară („angelica s-a îmbolnăvit/ și n-a intrat la arhitectură”), apoi devine tot mai pregnant accentul pus pe vizual, iar elementul suprarealist se intensifică („planșele ei au rămas în casă pe post de/ fețe de pernă și batiste// anul următor a dat la matematică/ și a început să calculeze distribuția durerii în oraș/ a văzut că partea imaginară e adunată în centru/ unde copiii visează călătorii pe aripile păsărilor/ cu cât de depărtezi de centru/ cu atât crește frecvența țipetelor/ și liniile se îngroașă ca niște cuști/ din care nu mai poate nimeni să evadeze”).
Se schimbă totuși cadrul. Spațiul casnic este înlocuit cu cel citadin, mult mai ostil și traumatizant: „alergi noaptea printre blocuri/ fum în mașinile unor necunoscuți/ săruturile au gust roz și mentolat/ o să-ți amintești mereu de tine așa// & n-o să poți să te întorci niciodată”. Irina Francisca Ion construiește scenarii distopice pentru a reda frustrarea, ca în poemul în patru acte „cum să uiți de mine în caz că vine sfârșitul lumii. manual de instrucțiuni”: „eu sunt femeia zombi care și-a cusut o pasăre pe abdomen/ corpul ei putrezit/ cade și o cos la loc/ de fiecare dată mai puțin ca ultima dată/ într-o zi o să-i cos ciocul/ apoi jumătate de cioc/ apoi un bob de piele neagră/ o să alerge în cercuri la mine în stomac/ citești din carte noaptea la lampă/ te gândești la mine ca la o hologramă cu aripi lucioase”. Referințele la social, la efectele industrializării sunt tot mai frecvente: „și-a imaginat o viață ca o adiere de vânt/ pe frunțile transpirate ale minerilor” („pitic”), „jumătate din oraș lucrează la fabrica de plastice /…/ ce e aici nu trebuie să dai mai departe/ ce e aici nu e făcut pentru oameni/ capetele lor mari cu lupe de sticlă/ se uită la noi ascunși sub un pat minuscul/ o dioramă a durerii printre vase nespălate/ pe masă clătite și sirop de plastic” („furnal”).
După o perioadă a notației fruste, poezia pare să revină tot mai insistent (iar „orașele mici sunt mai aproape de centrul pământului” o dovedește din plin) la imaginea poetică densă și foarte sugestivă. Irina Francisca Ion stăpânește bine acest tip de expresie poetică, fie că operează cu tehnicile artei imersive („copiii s-au ridicat și au început să meargă în cercuri/ adulții s-au apropiat de ecranele din cabină/ și un pixel le-a făcut cu mâna// undeva existăm/ într-un univers gelatinos mult mai blând/ cu pielea” – „scrisoare pentru doi copii înghețați”), fie că alege, în descendența lui Cristian Popescu, excesul imaginativ pentru a exprima intensitatea emoției („fantoma din albumele de familie/ care împrăștie puf de păpădie pe mustățile bătrânilor/ ia miresele de mână și le ascunde în pădure/ niciodată știută niciodată văzută/ mereu în fundal la serbare și la priveghi/ mereu în fundal în viețile altora împletind coșuri din nuiele/ fără familie doar copii de pământ cu îmbrățișări care zgârie/ în casa ei nu sunt poze nici covoare/în dulap o crăciuniță cu păduchi/ capete criogenate de păpuși cu coronițe bujori” – „iris”), fie că practică exprimarea gnomică („stejarii se întorc în ghindele lor/ dar oamenii nu” – „acțiunea are loc într-o cutie cu nisip”; „tot ce mi-a dat mama încape/ în mâinile astea două un glob de frică atârnat de un brad de crăciun” – „copiii noștri”;
„viața ta miroase a mâncarea de la cantina socială/ îndesată în două găleți îndesate în plasa de rafie” – „pitic”). Este unul dintre debuturile cele mai puternice ale anului 2025.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
