De ce unele pierderi ne schimbă pentru totdeauna, în timp ce altele par să treacă pe lângă noi fără să lase urme vizibile? De ce anumite relații, chiar și după ce se termină, continuă să ne modeleze felul în care iubim, alegem și ne raportăm la lume? Răspunsurile nu țin doar de intensitatea evenimentului, ci de felul în care a fost construită relația și de locul pe care acea legătură îl ocupa în identitatea noastră.
Psihologul clinician Raluca Butnaru vorbește despre traumă nu doar ca despre un eveniment, ci ca despre o experiență internă. Două persoane pot trece prin aceeași pierdere, dar una rămâne cu o rană adâncă, iar cealaltă reușește să integreze durerea și să meargă mai departe. Diferența? Resursele emoționale, istoricul atașamentului și felul în care au fost susținute în momentele-cheie ale vieții.
Trauma relațională începe devreme. Venim pe lume dintr-o relație și ne dezvoltăm în relații. Dacă nevoile noastre timpurii – de a fi văzuți, validați, primiți cu bucurie – nu sunt împlinite, se poate instala o rană invizibilă. Copilul nu își spune „mama e obosită”, ci „nu merit”. Iar această convingere poate deveni fundația identității adulte: fie în hiper-independență („nu mă bazez pe nimeni”), fie în neputință („eu nu pot, ceilalți pot”).
În acest context, pierderea nu este doar despărțirea de o persoană. Este reactivarea unor rupturi mai vechi. De aceea, uneori, doliul devine complicat. O pierdere aparent „mică” – un animal de companie, un job, o mutare – poate deschide uși către alte pierderi neprocesate.
Doliul nu înseamnă doar moarte. Înseamnă separare. Ne desprindem de mediul intrauterin, de mamă, de grădiniță, de școală, de o etapă de viață. Fiecare tranziție presupune o mică moarte simbolică. Dacă am avut adulți care ne-au susținut aceste separări, ne adaptăm mai ușor. Dacă nu, fiecare nouă pierdere poate fi resimțită ca o prăbușire.
Procesul de doliu are etape – negare, furie, tristețe, integrare – dar nu este liniar și nu are termen limită. Cultura noastră încă judecă durata durerii: „a trecut un an, ar trebui să-ți revii”. Dar nu există o unitate de măsură universală pentru suferință. Pierderea unui partener, un divorț, o boală gravă sau moartea unui copil nu pot fi încadrate într-un calendar social acceptabil.
Ce ajută, de fapt? Nu soluțiile rapide și nici presiunea de a „merge mai departe”. Ajută prezența. Ajută validarea: „are sens că suferi”. Ajută întrebarea simplă: „de ce ai nevoie acum?”. Uneori, nu e nevoie de sfaturi, ci doar de a sta alături fără a grăbi procesul.
În același timp, doliul nu înseamnă suspendarea vieții. Putem plânge și, în același timp, să ne bucurăm de ce a rămas. Putem onora pierderea și celebra viața. Mișcarea, natura, creativitatea sunt forme prin care corpul iese din blocaj. Exprimarea este antidotul încremenirii.
Poate cel mai important lucru este să ne amintim că, în fiecare relație, am crescut. Chiar dacă s-a încheiat dureros, binele trăit nu dispare. Complimentele, sprijinul, momentele de conexiune rămân în noi. Iar atunci când reușim să ne reconectăm cu acest bine, desprinderea devine mai blândă.
Nu putem controla ce pierdem. Dar putem avea grijă de felul în care traversăm pierderea. Cu mai puțină grabă. Cu mai puțină rușine. Cu mai multă blândețe față de noi înșine. Pentru că doliul nu este un semn de slăbiciune. Este dovada că relația a contat.
Află mai multe despre acest subiect și din podcastul „Gânduri Bune!” de vinerea trecută.
