Într-o regiune în care istoria a lăsat urme adânci, iar memoria colectivă este plină de încercări, ideea de „rană” nu este una abstractă. În nord-estul României, oamenii știu ce înseamnă pierdere, ruptură, suferință dusă în tăcere. Tocmai de aceea, perspectiva propusă de Richard Constantinescu în volumul Răni și renaștere capătă o greutate aparte: durerea nu este doar ceva de îndurat, ci poate deveni un punct de pornire pentru transformare.
În limbajul comun, rana este asociată cu o agresiune, cu ceva ce doare și trebuie vindecat cât mai repede. În medicină, rana este un fapt concret, o lezare a corpului. Dar dincolo de această definiție, rana are și o dimensiune simbolică profundă. Ea apare atunci când viața ne fisurează: printr-o pierdere, un eșec, o rușine, o dezamăgire sau o traumă transmisă din generație în generație. Richard Constantinescu vorbește despre rană nu ca despre o condamnare, ci ca despre o stare de trecere, un spațiu fragil între ceea ce am fost și ceea ce am putea deveni.
În cultura noastră, suferința a fost adesea valorizată ca scop în sine. Am învățat că trebuie să „duci”, să rabzi, să înduri, uneori fără să pui întrebări. În satele Moldovei, expresii precum „așa i-a fost scris” sau „asta e crucea lui” au funcționat mult timp ca explicații suficiente. Problema apare atunci când rana este păstrată deschisă, când devine identitate. Când omul ajunge să se definească prin ceea ce l-a rănit, nu prin ceea ce poate construi mai departe.
Ideea centrală din Răni și renaștere mută accentul de pe rană pe procesul care urmează. Renașterea nu este o ștergere a durerii, nici o negare a ei. Este, mai degrabă, un exercițiu de sens. A pune durerea în context, a o interoga, a-i găsi o semnificație care să nu te îngenuncheze. Această perspectivă este cu atât mai relevantă într-o zonă care a cunoscut migrația masivă, destrămarea comunităților, depopularea satelor și sentimentul persistent de abandon.
Un exemplu puternic invocat de autor este cel al comunităților care, în urma unor traume extreme, au ales să transforme suferința într-o căutare continuă a renașterii. Nu toți oamenii reușesc acest lucru. Mulți rămân blocați în rană, o reactivează constant, o transformă în justificare pentru neputință sau resemnare. În viața de zi cu zi, vedem acest mecanism funcționând subtil: „Nu pot pentru că am fost rănit”, „Nu mai are rost pentru că am pierdut deja”.
Renașterea presupune, însă, curajul de a nu face din durere un adăpost permanent. Este un balans continuu, un „scrânciob”, cum îl numește autorul, între a recunoaște rana și a nu te lăsa definit de ea. Nu există echilibru perfect, ci mișcare. Cădere și ridicare. Acceptare și transformare.
Pentru cititorii din nord-estul României, această idee poate funcționa ca o invitație la reevaluare. Ce facem cu rănile noastre individuale și colective? Le transmitem mai departe, ca pe niște povești nespuse, sau le folosim ca punct de plecare pentru altceva? Într-o regiune bogată în memorie, dar adesea săracă în speranță, renașterea nu este un concept abstract, ci o necesitate.
Răni și renaștere nu promite vindecări rapide și nu oferă rețete. În schimb, propune o schimbare de perspectivă: durerea nu este finalul drumului. Este, poate, locul din care începe adevărata libertate. Libertatea de a ne rescrie povestea, fără a nega ceea ce ne-a rănit, dar refuzând să rămânem prizonierii acelei răni.
Vezi podcastul în care invitat a fost chiar Richard Constantinescu AICI.
Sursa Foto: Facebook Richard Constantinescu
