Doza de educaţie (DDE) – Să ne imaginăm o scenă clasică: un părinte își ceartă copilul pentru că „nu respectă regulile”. Copilul tace. Se uită în jos. Părintele pleacă, simțind că a „câștigat”. Dar în mintea copilului, lupta de putere abia începe. Sau poate s-a terminat deja – cu un învins tăcut și un învingător care nici nu știe că a pierdut.
Filosoful Hegel, pe care nu l-ați găsi pe TikTok, dar ar merita, spunea ceva ce sună ciudat la prima vedere: că stăpânul ajunge să depindă de servitor. Adică cel care pare că deține controlul e, de fapt, prins în capcana recunoașterii. Ai nevoie ca celălalt să te valideze, să-ți recunoască „puterea”, ca ea să existe cu adevărat.
Sună a filosofie complicată, dar o vedem în fiecare zi. În școli, de exemplu. Profesorul care urlă după liniște nu deține autoritate – ci doar volumul. Cel care este ascultat din respect, nu din frică, acela e adevăratul lider.
În familie, părintele care „nu negociază cu teroriști” riscă să fie perceput chiar ca… un mic dictator. Iar în societate, știm cu toții: funcția nu te face lider, dar te poate face prizonierul propriei imagini.
Și-atunci, cine are puterea? Cel care domină sau cel care recunoaște?
Paradoxul e că puterea nu se țipă, nu se impune, nu se cere. Se câștigă. Prin încredere, prin consecvență, prin felul în care reușești să creezi relații în care oamenii nu se simt controlați, ci văzuți.
Așadar, dacă vrei să fii ascultat – ca profesor, ca părinte, ca lider – întreabă-te: mă tem că pierd controlul sau îmi pasă să construiesc încredere?
Pentru că adevărata autoritate nu vine din frică, ci din recunoaștere sinceră.
Și poate, dacă ne-am concentra mai puțin pe a fi „cei care știu” și mai mult pe a fi „cei care ascultă”, am câștiga mai mult decât supunere: am câștiga oameni alături.
prof. Maria Adriana Nichitean
