Diana Rusu face parte din categoria debutanților discreți. Deși, până în 2022, când debutează cu „Camera albastră” (Tracus Arte), volum câștigător al Premiului „Alexandru Mușina” în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mulșina”, a publicat în reviste literare și pe diverse bloguri, ea nu a intrat pe listele organizatorilor de festivaluri literare sau de lecturi publice. Nici cartea nu s-a bucurat de atenția criticilor de întâmpinare, cu toate că este unul dintre debuturile de luat în seamă, mai ales datorită acelui „balans continuu /…/ între familiar și straniu, între traumă și beatitudine, între singurătate și atingerea dragostei, între vis și materialitatea cotidianului, între inocență și oboseală, între vernacularul transilvan și absorbția globală” (remarcat de Adrian Lăcătuș pe coperta a patra a cărții), ingenios conceput și bine dirijat de autoare de la primul până la ultimul text.
Poemele narative din „Camera albastră” construiesc, de fapt, o poveste – „un fairy tale urban” (cum o definește Vlad Mihnea în cronica din „Corpul T”, nr. 3-4/2023), sau o „poveste lirică”, poveste care este și „căutare a poveștilor pierdute” (după o apreciere a lui Adi George Secară de pe Bookhub) – despre încercarea de a reconstitui o identitate din fragmene de memorie a întâmplărilor ce s-au produs aievea sau în vis. Diana Rusu se înscrie astfel în una dintre direcțiile caracteristice poeziei ultimilor ani – poezia memoriei și anamnezei, distingându-se totuși de colegii săi de generație prin interesul pronunțat pentru imaginea poetică și refuzul consemnării sau transcrierii brute de real.
Primele două texte au caracter programatic oferind deschiderea către cele două teme mari ale cărții – memoria și identitatea. „Trenuri și cocoși” anunță începutul „poveștii”, care va fi o reconstituire autobiografică, axată pe motivul trenului (cu tot contextul feroviar), ca vehicul al inițierii: „alunec pe șinele unse cu trenuri din/ ʼ85 încoace// de când am urcat prima oară într-unul/ și viața mea s-a oprit acolo/ dar hai să-ți spun mai bine povestea” („trenuri și cocoși”). Cel de-al doilea poem trimite la criza identității, prin referința la un fapt de cultură cu „poveste” (despre o identitate primară ascunsă/camuflată de o imagine „oficială”): „când am ajuns în camera albastră a lui/ picasso aveam aproape 35 de ani/ citeam dora și minotaurul și m-am oprit să caut/ imaginea pe wikipedia/ am văzut-o/ n-am mai vrut să citesc/ m-am recunoscut în amândouă/ și în fata din camera albastră și în portretul ascuns/ al bătrânului vollard”. Așadar, rememorarea trecutului ar însemna în versurile Dianei Rusu atât stabilirea unor punți dintre prezent și trecut, dintre lumea exterioară și cea interioară, cât și încercarea de recompunere a unui eu multiplu (plural ca universul, vorba lui Pessoa): „până la urmă m-am mai trezit o dată/ de data asta în patul/ dintre pereții subțiri ai stomacului meu/ unde trăiesc mai multe diane” („Dhyana”).
În „Camera albastră”, memoria e ca un puzzle ce cuprinde imagini aparținând trecutului, dar și proiecții ale viitorului, toate desfășurându-se în flux, asemenea unor flash-uri: „n-am zis nimic de spaima fantomelor/ din spatele blocului/ am ajuns acolo pe o cărare îngustă cât o palmă/ pe drum s-au ridicat din asfalt fire/ de viață și de moarte/ și îmbrăcată în sarafanul roșu/ am văzut cum memoria mea a sărit/ la groapa de nisip/ când a aterizat s-au așezat imaginile/ ca nasturii mirunelor/ fiecare imagine un minut din mine/ fiecare imagine o bucată din corpul meu/ fiecare imagine o parte din trecut prezent și viitor/ un bunic o verișoară un fost prieten/ crenvurștii de anul nou/ despărțirile de tine/ noaptea în care mi-ai zis că vrei să/ ne căsătorim/ eu bătrână la 82 de ani într-un fotoliu vișiniu” („toate mirunele din lume știu că”). Incursiunile retrospective dezvăluie nu doar scene din cotidianul de odinioară, ci și dileme existențiale, frustrări, și chiar ideea sfârșitului, a renunțării (ultimul minut producându-se tot pe șinele trenului, ca în celebrul roman tolstoian): „nu am foarte multe amintiri/ iar boabele alea de cafea/ pe care nu le mai poți scoate/ de după frigider/ stau cu anii ascunse acolo/ construindu-și cercuri concentrice/ din afară spre înăuntru/ oraș cu 11 mii de locuitori, bloc cu 4 etaje/ încăperi fără lumină și închise cu cheia/ o cameră care dă în alta (sau doar mi-am imaginat)/ un pat sau două sau trei, o lingură de vin de casă și eu/ privind tavanul/ la doi ani e prea devreme să fii certată cu dumnezeu/ te cerți pe la cincisprezece/ când cineva ți-a furat fusta de camuflaj din uscător/ de la etajul unu/ sau când începi să te întrebi/ și cu noi cum rămâne/ rămâne cum cade lumina/ și ultimul minut/ minutul pe șinele de tren” („Control Locus”). Rememorarea devine deci și formă de relevare a traumei, fie prin invocare directă („mă relaxez/ frica de acasă și dorința de a fi ținută în brațe), fie imaginând ședințe-spectacole de terapie în grup („pe scena asta am zis cu voce tare, mai demult, către sală/ hi, Iʼm diana and Iʼm a love addict. Iʼm here to face my unresolved childhood pain./ din sală am auzit un hi diana colectiv de parcă/ toți foștii parteneri și partenere/ s-ar fi adunat la un loc după ce au cumpărat bilete să vadă/ spectacolul cu mine în rol principal”).
Ceea ce o deosebește pe Diana Rusu de alți debutanți interesați de poezia rememorării este felul cum își construiește imaginile și intensitatea poeticității, care se datorează tocmai acestui imaginar dens, uneori contrariant, alteori înduioșător. Aceasta ar fi „amprenta distinctă” a poeziei din „Camera albastră” despre care scrie Adrian Lăcătuș. Înlănțuirea realului cu oniricul (sau suprarealul) – specifică, de fapt, oricărui act al rememorării, în care se șterge granița dintre adevărat și închipuit – creează paralelisme dintre cele mai neașteptate. „Orașul în miniatură în care m-am născut” este unul dintre poemele construite pe acest principiu al conjugării planului real (la care fac referire versurile scrise cu caractere drepte, reconstituind scene din viața de zi cu zi a unui personaj în formare) cu cel oniric (sunt versurile scrise cu caractere cursive, construind un scenariu coșmaresc al morții): „orașul în miniatură în care m-am născut/ e nod feroviar/ trenurile se schimbă/ cu viteza cu care îmi aduc aminte/ diferite perioade ale vieții// fără nicun flow// am visat că trebuia să mor/ am mers la locul de murit/ și niște oameni pe care-i cunoșteam bine/ așteptau/ erau asistenții ciorii/ mi-au zis că vine imediat// pășesc pe mine ca pe un mușuroi plin de furnici/ ca pe ultima eclipsă solară totală din secolul 20/ și primele nopți la discotecă /…/ cioara a coborât ca un om mare scările/ mi-a zis să mă așez pe spate/ apoi ca un pichamăr ciocul ei s-a dedublat și a început/ să bată în picioarele mele/ era tare inconfortabil dar cioara îmi tot zicea/ să mă liniștesc”. Acest poem este un exemplu elocvent de stăpânire fermă a discursului și, în același timp, de înclinare către frumosul artistic.
Sunt multiple în carte imaginile desprinse parcă din picturile (sau filmele) suprarealiste în care lumea interioară se suprapune celei exterioare, psihicul remodelează fizicul, bizarul înlocuiește firescul. Iată câteva exemple: „o raluca și-ar pieptăna părul de la/ pământ la lună/ dimineața devreme în somn/ pe crengile ei ar înmuguri/ propoziții scurte, globuri de sticlă colorate” („aș vrea să fiu o raluca”); „ca un păr bătrân fără fructe/ creierul meu se plimbă cu limba de fier” („cele mai intime părți”); „și-mi vine iar voalul peste cap/ voalul de care atârnă lumânări grele sculptate/ lumânări de crăciun și lumânări de cimitir/ și mii de joburi” („de când ne-am despărțit eu nu mai am”).
Plasticitatea imaginilor și subtilitatea intro/retrospecției sunt punctele tari ale „Camerei albastre”, anunțând o poetă către care ar trebui să ne îndreptăm atenția.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
