Volumul de debut al lui Andrei Peptine, „Sunt eu și criza mea temporară” (Editura Cartex, 2024), se distinge prin capacitatea autorului de a îmbina notația (doar aparent neutră) a scenelor din realitatea imediată cu dezvăluirea trăirilor interioare intense ale unui personaj aflat la limită. Această alternanță se reflectă în structura primului poem din carte, care începe cu consemnarea (aproape apatică) a unor elemente de decor extern, conținând totuși un indiciu al tragediei care urmează să se întâmple („e aproape dimineață/ ploaia își menține ritmul/ câteva picături mai trec prin plasa/ pusă la geam, îmi udă degetele de la picioare”) și fiind urmată de o reflexie introspectivă prin care sunt dezvăluite contexte traumatizante, declanșatoare ale crizei („nimeni nu îmi povestește despre jena trupurilor/ neepilate despre impactul tăieturilor/ pe corpurile mustrate de tocătoare ieftine/ în primele luni când locuiești cu cineva”). Altfel zis, poemele se pliază pe structura unei sesiuni de psihoterapie sau consiliere psihologică, având drept finalitate conștientizarea, acceptarea și „bemolizarea crizei” (Teona Farmatu). Scrisul capătă astfel valențe ataraxice: „am învățat în cele din urmă că orice/ structură inevitabil se transformă: pot astăzi să zâmbesc cu ochii închiși/ spre soarele palid al unei noi ierni,/ să le spun păsărilor ciripitoare// sunt eu și criza mea temporară// bucuros că orice s-ar întâmpla,/ sunt aici/ pregătit să reclădesc” – sunt versurile care încheie edifiant volumul.
Pe cât de impasibile vor să pară înregistrările scenelor urbane („mă plimb de-a lungul străzii tinereții tale”, „stau pe bancă cu o cutie de pizza Dodo”, „fac autostopul la ieșirea din Brașov”) sau ale celor familiale („tata renovează baia”, „taică-meu distruge structura unui pat tip canapea”, „mama face pizza”, „am terminat de făcut curat în cameră”), pe atât de intense și dramatice sunt prăbușirile în propria interioritate, prin care se dezvăluie traume, angoase, colapsuri (Florin Dumitrescu remarcă, în textul însoțitor de pe coperta a patra, „minimalismul candorii” adoptat de autor pentru a crea „poeme intens intimiste”). Poemele se construiesc ca niște scenarii ale (auto)cunoașterii și reinventării (Ramona Boldizsar definește această „criză temporară” reflectată în carte drept „un bildungspoetic ludic & vulnerabil”). Andrei Peptine reușește să redea intensitatea crizei mai ales atunci când raportează trauma la visceral: „Ficatule/ ți-aș cere iertare,/ dar oricât de cool pare în ziua de azi/ n-am cerut eu să am psihoză/ și să mă îndop trei ani cu pastile/ care m-au îngrășat/ așa că te rog/ lasă-mă să mănânc/ pogăcele de brânză cu verdețuri ale bunicii/ sau ficatul de porc chiar dacă e sfărâmicios”. Vizualizarea colapsului spiritual prin raportarea la reacțiile corporalului crește nu doar emotivitatea, ci și plasticitatea versurilor, iar imaginația poetului merge până la a prezenta momentele critice din evoluția stărilor psihice ale personajului-voce ca pe un festin antropofag: „Toacă încet intestinele,/ amestecă-le cu orez și mirodenii/ stoarce-mi creierul de sânge,/ sărează-l într-o bucată de telemea/ cărnoasă. Decojește-mă cu grijă,/ fă-ți o haină să te încălzească./ Urmează o iarnă geroasă/ ornată cu aurora/ sângelui meu”. Semnele agresiunii se regăsesc nu numai în planul neîmpăcărilor și angoaselor individuale interiorizate, ci și în cel al comunicării casnice, al relațiilor familiale: mama „se adâncește în groază cu fiecare bubuitură” sau „a început să urle/ pe motiv că sunt veșnic nemulțumit”; tata „e supărat pe mine fără să știu de ce” etc. Acasă devine astfel, cum bine remarcă Alex Higyet în cuvânt-înainte, „un spațiu suprarealist, în care golul interior care ne macină pe cei mai mulți dintre noi se materializează în relațiile interumane”.
Printre aceste drame profunde și sensibilizante se insinuează, uneori, note ironice, care dau vivacitate poeziei. Poemul de la pagina 12, bunăoară, începe cu o materializare a greu-tangibilului prin utilizarea ludică a imaginarului gastronomic, care amintește, oarecum, de maniera lui Fănuș Neagu de „domesticire” a elementelor celeste: „nu-mi pasă ce spui/ când ochii tăi îmi amintesc de chiflele bunicii,/ când luna pare o roată de cașcaval/ și stelele arată ca pesmetul rumenit”. Finalul evocă o scenă cotidiană care pare să pastișeze ședințele de consiliere psihologică sau, cel puțin, sloganurile motivaționale: „în drum spre satul vecin/ un bărbat beat pe bicicletă/ se oprește lângă mine/ îmi spune/ problema e că nu te iubești/ apoi se îndepărtează/ cântând la unison/ cu claxoanele”.
Trecerile neașteptate de la notația banală la dezvăluirea stărilor psihologice dezastruoase, de la evocarea scenelor virulente din familie la invocarea tandreței ca una dintre condițiile supraviețuirii, de la tonalitățile grav-dramatice la aluziile ludico-ironice dau dinamism poemelor și feresc întregul volum de liniaritate. Totodată, indică la faptul că Andrei Peptine știe să mânuiască instrumentele poeziei, își controlează discursul și are curajul să schimbe (uneori spectaculos) registrele. Abilități deloc de neglijat la un debutant.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
