Doza de educaţie (DDE) – Săptămâna trecută am așteptam mulți să auzim „Habemus Papam!”. Două cuvinte, o Piață San Pietro plină ochi, o mare de oameni și… niște umbrele care n-au mai contat. Ploaia nu-i sperie pe cei care așteaptă un miracol. Sau măcar o veste bună. Și cred că nu e vorba doar de religie, ci despre ceva mai adânc: nevoia de a aparține.

Într-o lume care ne împinge tot mai mult spre individualism – unde fiecare își personalizează cafeaua, feed-ul de pe telefon și chiar anxietatea – vine un moment când simțim nevoia să fim parte dintr-un întreg. Să fim „noi”, nu doar „eu”. Asta s-a văzut în Piața Sf. Petru, când fumul alb a înmuiat inimile mai tare decât o poezie de dragoste în liceu.

Poate părea ironic – într-o epocă în care ne alegem partenerii din aplicații cu o mișcare a imaginii stânga/dreapta – că încă aplaudăm în cor când se anunță un Papă. Dar acolo, în piața aceea, s-a auzit altceva: speranța. Un sunet rar, care nu vine din boxe și nu se strecoară în playlist-ul radioului. Speranța e vocea colectivă a unei omeniri care încă mai crede că putem fi mai buni. Sau măcar că altcineva ne poate arăta cum.

Cu siguranță, psihologic vorbind, nu avem doar nevoie de apartenență, ci și de repere. Avem nevoie de simboluri, de lideri, de cineva care să ne spună: „Mergeți înainte!”… sau măcar: „E ok, toți suntem un pic pierduți.”

„Habemus Papam” nu e doar despre Papă. E despre acel moment când, pentru câteva secunde, mii de oameni respiră la unison. Când diferențele dispar și rămâne doar o emoție comună: speranța că va fi bine.

Și dacă în fiecare zi am trăi măcar un pic din acel sentiment – că suntem împreună, că ne pasă, că nu suntem singuri – poate n-am mai avea nevoie de miracole. Doar de puțină umanitate.

prof. Maria Adriana Nichitean