Doza de educaţie (DDE) – După aproape un an de controverse și modificări legislative, Ministerul Educației a oficializat procedura care permite instalarea camerelor audio-video în sălile de clasă. Mă voi abține de la a le critica prea mult – până la urmă, nu putem să ignorăm că în fața unor acte de violență tot mai frecvente, măsurile de prevenire sunt necesare. Dar și aici apare marea întrebare: sunt camerele video soluția?

Să nu ne înțelegem greșit – nu este un lucru rău să existe o supraveghere mai atentă în școli, mai ales în condițiile în care violențele școlare sunt o realitate dureroasă. Reglementările impun ca aceste camere să fie montate doar în anumite zone: săli de clasă, holuri, săli de sport, și nu în vestiare sau toalete. Școlile vor trebui să păstreze înregistrările maximum 30 de zile și să permită accesul doar în condiții stricte. Așadar, în principiu, se respectă o serie de reglementări care protejează intimitatea și drepturile individuale.

Dar adevărata întrebare pe care trebuie să ne-o punem este: camerele video vor rezolva problema violenței în școli? Nu prea cred asta. Camerele nu sunt decât martori ai unei probleme mai profunde. Violența nu poate fi prevenită doar printr-o „observare” pasivă. O cameră video nu va schimba comportamentele agresive ale unui elev sau nevoile emoționale ale unui profesor. Chiar dacă am avea o cameră video în fiecare colț al școlii, tot ar rămâne întrebarea: de ce se ajunge la violență în școli și ce facem pentru a o preveni?

Camerele video sunt, în cel mai bun caz, un instrument care poate ajuta la identificarea unor comportamente necorespunzătoare și la protejarea celor implicați. Dar ele nu vor rezolva cauza violenței, care de multe ori este legată de lipsa de suport emoțional, de presiunea școlară, de relațiile nesănătoase între elevi sau între profesori și elevi. Ele sunt doar martorii unei realități pe care trebuie să o abordăm mult mai adânc.

Așadar, în loc să ne concentrăm exclusiv pe camerele de supraveghere, să ne întrebăm ce facem cu acele imagini după ce le avem: le analizăm, le folosim pentru a înțelege ce putem îmbunătăți în relațiile noastre educaționale, sau le lăsăm doar să fie, la fel ca și problema pe care încearcă să o ascundă?
În concluzie, nu camerele video vor schimba educația românească, ci un sistem educațional mai bine pregătit să răspundă nevoilor elevilor și profesorilor. Camerele sunt doar un instrument, nu o soluție completă.

Nu uitați, educația nu se rezumă doar la „supraveghere”.

prof. Maria Adriana Nichitean