Pe 15 ianuarie 2019, Mina Decudevenea laureată a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum (la Ipotești-Botoșani) și era desemnată drept Tânărul poet al anului 2018 (la București) pentru cartea „Desprindere”, cu care debutase în 2018 la Editura Charmides. Se anunța o poetă a structurilor narative și, în același timp, a unui lirism al ambivalențelor, incertitudinilor, vulnerabilităților transpuse în imagini electrocutante. Peste cinci ani, volumul „Tagliatelle allegro” (Cartier, 2024) confirmă această poetică, supunând, totodată, fricile, dezamăgirile, revoltele unui proces mai puternic de decantare. Altfel zis, Mina Decu propune acum o poezie a intensităților afective îmblânzite.
Construindu-se din secvențe delimitate mai curând de versuri-motto decât de titluri (iar lipsa titlurilor conferă o coerență și o coeziune sporită textelor), „Tagliatelle allegro” este un poem tandru despre iubire-despărțire-amintire. La fel de bine însă, poate fi citit și ca un poem despre relația cu sine și refacerea unității primordiale. Cele cinci părți convenționale – precedate de un text-prolog ce anunță motivul dedublării („un copil își scoate masca de supererou”) și al exploziei imanente („mai multe salve de tun aparent festive s-au transformat în dezastru extins”) și anunțate, pe rând, de versurile-motto „de-aici încolo, doar voi doi, tu și el”, „interstițiul unui alt început”, „ceea ce n-ar trebui să fie aici, dar s-a cerut strecurat”, „finalul mai aproape ca pielea de pe tine”, „ceea ce începe de-aici e deja altceva” (după cel din urmă neurmând decât albul copertei posterioare) – developează, ca într-o piesă de teatru clasică, creșterea și descreșterea unei „povești” sentimentale. Și dacă cineva consideră că poezia de dragoste și, în mod special, lirismul nu mai sunt de actualitate, Mina Decu dezminte această supoziție prin probe infailibile. În unele versuri, pot fi descoperite definiții elegante ale iubirii: „să stați ca doi dubioși cărora nu le pasă de nimic din afară/ pe fotoliu sau pe pat/ tu acolo el tot acolo/ mâini lăsate dă atârne pe lângă corp/ și niciun gând”; „îți întinzi așadar mâna și îți plimbi degetele în aerul în care părul lui s-ar putea afla/ ești acolo și ai vrea să știe asta nu i-o spui dar faci tot posibilul/ apoi tabele mailuri taskuri nimic care să treacă peste zi doar fulgurațiile dinspre el mai rezistă”. Comunicarea prin atingere este chintesența acestor definiții, conturându-se astfel, cum bine remarcă Florentin Popa pe coperta a patra a cărții, „una dintre cele mai mature, rafinate și – totodată – persuasive poetici ale corpului din peisajul ultimilor n-zeci de ani”.
Imaginile corporalității apar de-a lungul întregii cărți, fie relevând emoția raportată la senzorial („nu va ști rem ce face ochiul când pleoapa se ridică/ îți vei tăia corect unghiile și îți vei aștepta cuminte rândul/ și nu se va afla niciodată de ce palmele aceluiași corp/ își împletesc uneori cu atâta tandrețe degetele”), fie sugerând o așa-zisă dilatare copleșitoare a sentimentului („ceva din tine simte că nu-i mai ajunge ceea ce tu numești acum corp”). Emoția dezvăluită în poezie este vibrantă, fiind prinse în joc diverse simțuri,tocmai pentru a exprima intensitatea trăirii prin raportare la corporal: „acum un număr de ore îl căutai într-o lipsă care-i striga prezența pe un teren viran/ acum câteva minute i-ai auzit vocea și toată ființa ta a redevenit vie”; „încă nu pot vorbi așa cum o faci tu dar mi-am îmbrăcat hainele/ cuvintelor tale și am simțit iubirea așa cum aș vrea să-ți fie dăruită cândva”. Prin astfel de versuri, volumul Minei Decu, susține entuziast Alex Frandeș, „te ia în mână și ți se așează cuminte în stomac, ca o încărcătură enormă de confetti parfumate, propulsată direct dintr-un tun”. Autoarea lasă confesiunea și, implicit, lirismul să se insinueze în text și nu-i este frică să fie dozat-sentimentală, iar această exprimare netrucată a duioșiei dă farmec cărții, conferindu-i acea „incandescență blândă, stăpânită, remanentă” de care amintește Florentin Popa. Iată câteva secvențe de acest fel: „cuburi de gheață sub aripile omoplaților/ contorsionați trupul să nu mai doară la fel/ în chinul mișcărilor suferința nou apărută o anulează pentru moment pe cea veche/ permanent nimic nu poate fi/ acum știți asta și nu contează/ o mână un umăr buze întredeschise dinți/ zgomot alb și somn liniștit/ mâine când vă treziți în centrul privirii o cută/ palma lui și palma ta o netezesc din alte părți/ cafea un fresh și ziua din spatele zilei pierdute începe aici”; „Da îmi lipsești iar faptul că îți spun asta așa înseamnă că vorbesc pe limba ta/ Da nu îmi e bine acum văd asta și mai bine/ Iar depărtarea îmi umple privirea atunci când mă uit și nu ești/ Poet da poet și pot să-ți spun și mai multe/ Dar prefer să n-o fac”.
„Tagliatelle allegro” este și o carte despre relația dintre vocile sau chipurile multiple ale eului. Remarcabilă este secvența care începe cu versul „În apa styxului printr-un inel”, în care motivul dedublării este dezvoltat prin referirea la Narcis, rezultând un emoționant poem despre căutarea de sine: „sufletul meu nu e din sufletul ei am să arunc ceva în hăul din mine când i-l voi dărui/ și de nu va fi s-o pot de tot goli înapoi i-l voi lua/ următoarea va fi mai plină de mine în ea când se va uita/ ei i-l voi dărui/ va fi a mea cel care nici măcar atunci nu voi fi”. Această temă merge mână în mână cu cea a absenței și însingurării: „Dar când voi ajunge din nou acolo de unde am plecat/ pereții îmi vor povesti despre lipsa mea chiar și cu mine prezent”; „în ultimul timp ai început să cobori în tine/ și să te simți bine acolo/ aproape că nu e nimic ciudat/ și asta e ciudat/ să fie bine și să nu fie dor/ decât de un mort”. Astfel, Mina Decu scrie despre relația interioară dintre vocile persoanei la fel de intens și copleșitor ca atunci când evocă relația dintr-un cuplu, pornind de la aceeași necesitate de refacere a unului. Din tristețile, regretele, neliniștile provocate de aceste experiențe, rezultă un fel de înțelepciune a acceptării, pe care Mina Decu o transpune poetic în formulări admirabile: „blochezi orice amintire a vreunei proiecții pentru a ține bine închisă supapa durerii”; „am descoperit că e liniștitor să treci peste pelicula de suprafață a fricii/ că doar 2 secunde de răbdare în fața a ceea ce credeai că e pericol/ îți pot dezvălui ceva ce îți aduce doar mângâiere”; „respiră/ mulțumește/ zâmbește/ și caută ca aducerea asta aminte să-ți fie o insulă”.
Mărturisire temperată, lirism nuanțat, eleganță imagistică și rafinament – acestea sunt caracteristicile care propulsează volumul Minei Decu„Tagliatelle allegro” în rândul celor mai bune cărți de poezie ale anului 2024.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
