În vara anului 2023, la Memorialul Ipotești, Dumitru Crudu citea în premieră, într-un spectacol de Spoken Word, unul dintre poemele incluse, peste un an, în volumul „Doamne” (Editura Prut, 2024). Emoția era lăsată să se manifeste în toată intensitatea ei, textul curgea în flux, cu reluări în volută, care amplificau impresia de strigăt in crescendo, poezia lua forma unei confesiuni adresate lui Dumnezeu. Tema nevoii de restabilire a relației cu Dumnezeu și scriitura în flux nu sunt o noutate absolută pentru poezia lui Dumitru Crudu. În 1996, în „Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente” (Paralela 45), era invocată divinitatea ca dreptul judecător („de unde această frică Doamne/ când te invoc/ în întunericul care creşte în mine/ Doamne Isuse Hristoase eu/ stau beat pe pat şi mi-e frică/ mi-e frică/ capul mi se învârte pe pat ca pe/ valuri/ şi nu pot să adorm/ în camera vecină cineva râde/ de mine/ poate eşti tu/ Doamne/ Doamne Isuse Hristoase/ în camera vecină/ nu eşti oare tu”), iar în „Pooooooate” (Vinea, 2004), „Strigătele de sub apă” (Vinea, 2015), „La revedere, tata” (Tracus Arte, 2015) – toate aceste titluri conținând idea de strigăt, de adresare cu voce tare către o entitate exterioară – sunt practicate structurile poetice în fluviu, potrivite pentru redarea trăirii extatice a emoției, a neliniștilor profunde.
Poemele din volumul „Doamne” sunt scrise în aceeași manieră, doar că emoția este mult mai intensă. Textele au forma unor rugăciuni, rostite de un personaj care-și caută eliberarea de spaimă și deznădejde. Iar factorii care determină apariția acestor sentimente mistuitoare sunt războiul (poemele din prima parte a cărții, intitulată „Gloanțe”, aduc în prim-plan tragedia din Ucraina) și moartea ființelor apropiate (cele șase texte intitulate „Doamne” sunt poeme ale pierderii). Dumitru Crudu scrie, de fapt, cartea depresiei și disperării („azi/ am auzit goarnele/ depresiei și/ ale disperării/răsunând peste tot în/ lume”), suferința general umană materializându-se în tablouri apocaliptice („Tu ești pe cruce și goarnele deznădejdii/ și ale depresiei și ale disperării și ale spaimei și ale terorii și ale/ groazei/ urlă prin oraș”).
Emoţia provine, la fel ca în poemele din volumele amintite mai sus, „din acumularea trăirilor şisenzaţiilor” (Șerban Axinte). Este practicată o retorică bazată, în general, pe repetiții acumulative și enumerații sau gradații ascendente, prin care, laconic și concentrat, este redată suferința, fie că sunt amintite jertfele războiului („Au fost mortificați./ Mortificați de soldații ruși./ M-am întrebat/ cum i-au torturat./ Mi-am imaginat/ cum le-au legat mâinile și picioarele cu/ frânghii și i-au martirizat,/ bătut,/ crucificat,/ suplicat,/ canonit,/ electrocutat,/ violat,/ ciopârțit,/ pentru că refuzau să-și renege patria,/ trecutul,/ istoria,/ identitatea,/ viitorul și să/ treacă de partea împilătorilor” – „Izium”), fie că este evocată moartea celor apropiați („frunzele care cad ne iau și speranțele cu ele,/ în fața hotelului «Dacia literară», unde Alexandru s-a sinucis,/ ramurile au rămas goale,/ ferestrele au rămas goale,/ ușile au rămas/ izbite de pereți, sforile fără haine, noi fără cuvinte în gură,/ fără gânduri în cap”). Adesea, mai ales datorită repetițiilor, versurile se organizează în adevărate formule incantatorii, tulburătoare prin concretețea imaginilor și intensitatea suferinței. Exemplar, în acest sens, este textul „Gloanțe” – un poem antologic despre teroare și neputință: „în loc de apă în Mariupol, gloanțe,// în loc de muguri pe crengi în Mariupol, gloanțe,// în loc de păsări zburând deasupra Mariupolului,/ gloanțe,// gloanțele care rag și care latră, care mugesc, care/ zbiară, care mușcă,// în loc de stele pe cer în Mariupol, gloanțe /…/ în locul drapelelor din oraș,/ în locul Mariupolului, în locul nostru,/ gloanțe,// gloanțe/ în locul tău,// gloanțe/ în locul meu,// gloanțe/ în locul nostru,/ în locul lor,/ în locul vostru,/ în locul nostru,/ în locul tău,/ în locul meu,/ gloanțe,// în loc de gloanțe,/ gloanțe,// gloanțe/ în loc de gloanțe,/ gloanțe”.
Infern este termenul care definește cu exactitate lumea prezentată de Dumitru Crudu: „Bucăți de piatră care înjură, urlă, blestemă, bocesc,/ strigă după ajutor, gem./ Gem și eu”. Sentimentul vinei este deprimant și iremediabil: „Mă gândesc/ la ultima lor secundă./ Ei mai continuau să spere/ că vom veni./ Ei au continuat tot timpul să spere./ Ce păcat că noi am ajuns atât de târziu./ Ce păcat că noi tot timpul ajungem atât de târziu./ Tot timpul./ Ei mai speră și acum” („Izium”). Singurătatea e tot mai profundă și mai dezolantă, iar comunicarea cu Dumnezeul devine singura consolare: „intru și Tu îmi iei paltonul și mi-l pui în cuier/ intru și Tu îmi umpli farfuria/ și îmi dai o lingură curată/ și îmi aprinzi lumina din cameră/ și mă lași să vorbesc/ din tot orașul ăsta doar Tu nu mă întrerupi/ și mă lași să vorbesc cât vreau”.
Sentimentul de „profund atașament față de Dumnezeu”, cum îl numește Romeo Aurelian Ilie într-o cronică din „Mozaicul”, este redat prin diverse formule confesive. Uneori, mărturisirea are ca obiect un incident din viață cotidiană care poate deveni revelator, ca în ultimul poem din carte, unde Dumitru Crudu se manifestă și ca un excelent creator de metafore: „Când am intrat în avionul acela, am știut că am intrat într-o biserică./ Slujba aia de la 11 mii de metri înălțime a durat două ore și zece minute./ Doamne, am ieșit cu sufletul plin de muzică din avionul ăla./ O muzică pe care au ascultat-o toți apropiații mei./ Pe care o mai ascultă și acum./ Ne-am întors din cer cu sufletul plin de muzică, Doamne!/ Doamne, când am ieșit din avion, am alergat să-i îmbrățișez pe/ toți oamenii pe care-i vedeam, până și pe cei pe care nu-i știam,/ știind că, de fapt, pe Tine Te îmbrățișez, Doamne!/ În ziua aceea, eu am zburat de la Varșovia la Chișinău cu o biserică, Doamne!/ Cu aceeași biserică, Doamne!/ Cu biserica din cartierul nostru de la Sculeni, Doamne!/ Dus și întors, Doamne!/ În ziua aceea, Doamne, când Tu ai fost – și mai ești – peste tot cu mine,/ Doamne”. Alteori, este preferată exprimarea alegorică, pentru a sugera necesitatea reconstituirii relației cu divinitatea: „Doamne!/ diseară o să-i invit pe toți la mine acasă/ o să-i rog să mă ajute/ să punem înapoi frunzele în copaci/ îi duc la fântână/ mergem la fântână/ ca să le arăt/ ca să văd un singur lucru/ că apa încă n-a secat din fântână/ trebuie doar să ne facem rost de căldări/ atâta tot/ avem nevoie doar de câteva căldări/ și de nimic altceva/ Doamne/ doar de o căldare pe care s-o aruncăm/ în fântână/ Doamne”. Rar, se întâlnesc și formulări aforistice, unele secvențe amintind chiar de versetele biblice: „căci nu înăuntru ar trebui să-L caut pe Dumnezeu,/ ci afară”.
Scrisădin deznădejde, ardentă și intensă, „Doamne” este, poate, cartea cea mai răvășitoare a lui Dumitru Crudu. Fiecare vers e asemenea unui strigăt de îndurare pentru omenirea aruncată în infern. Iar autorul nu evită nici sinceritatea dezvăluirilor, nici patetismul exprimării. Pentru că despre tragedii nu poți scrie decât în tonalități înalte.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
