Despre cât de importantă este comunicarea am tot administrat doze de educație. Dar profesor fiind, am rămas cu credința că repetiția este mama învățării. Și nu doar repetarea la nivel teoretic, ci mai ales punând în practică.
Mi se întâmplă destul de des să îmi întreb colegii profesori cât cred că reușim să comunicăm noi, părinții, profesorii și în general oamenii, prin intermediul cuvintelor. De cele mai multe ori, procentele sunt foarte mari. O medie a majorității presupune că prin cuvinte comunicăm 70%. Că ele, cuvintele, au rol covârșitor în ceea ce transmitem și ceea ce înțelegem. Și ochii se deschid mari a mirare atunci când află că de fapt s-a demonstrat științific de ani de zile faptul că prin cuvinte comunicăm doar… 7%.
Pare greu de crezut și totuși, imaginați-vă că intrați într-o încăpere în care sunt mai multe persoane. Nu ați apucat să rostiți niciun cuvânt și nici ceilalți nu au apucat să spună vreun cuvânt. Cu toatea acestea deja ați primit mesaje. Din felul în care oamenii sunt poziționați în cameră, din postura corpului, din felul în care vă privesc, din lucrurile de care sunt înconjurați, din felul în care sunt îmbrăcați. Mesaje pe care le decodificați, corect sau nu. Dar ați primit deja o sumedenie de mesaje nerostite, care vă influențează apoi comunicarea prin cuvinte.
Și-ncepeți să comunicați. Și, dincolo de cuvintele rostite, vă influențează înțelegerea și tonul vocii celuilalt și ritmul în care vorbește și volumul la care rostește cuvintele și mimica feței, și gesturile cu care-și însoțește cuvintele și cum s-a poziționat față de tine.Toate transmit mai mult decât cuvintele! 93% comunicăm, fără să conștientizăm foarte mult, fără cuvinte.
Nu știu lucrul acesta mulți dintre profesori, așa că nu mă aștept să o știe prea mulți dintre ceilalți adulți, deci nici la copii. Dar dacă am știi lucrul acesta, oare ce-am putea schimba? Poate nu ne-am putea controla privirea ce comunică indiferență față de celălalt, poate n-am putea controla mimica feței ce comunică simpatie mai multă pentru un altul, dar poate am controla mai mult tonul vocii, ritmul în care vorbim, poziționarea față de cel căruia îi facem o observație legat de ce a greșit.
Astfel încât să nu o facem de la înălțimea tocurilor, ci coborând la înălțimea pișpirelului care apostrofat fiind parcă se face și mai mic, neauzind nimic din cele rostite, dar înțelegând nemulțumirea de pe fața adultului, din vârful degetului ridicat, din volumul ridicat al vocii și rostogolirea rapidă a cuvintelor.
Cu siguranță nu putem fi comunicatori perfecți, fie profesori, fie părinți, chiar și cunoscând aceste lucruri. Dar măcar putem încerca să schimbăm ceva, pe ici pe colo, din când în când…
