De curând am citit cu suprindere rezultatele unui sondaj realizat de Consiliul Județean al Elevilor din Suceava. Un sondaj legat de obiectivitatea evaluării celor ce se află în bancă, de către profesori. Înainte de a vă spune motivele suprinderii mele, vreau să vă mărturisesc însă că-i prețuiesc foarte mult pe liceenii aceștia, ce au înțeles că se pot implica în decizii și că pot schimba ceva în bine în sistemul de învățământ, prin faptul că le pasă nu doar de notele obținute la clasă, ci și de felul în care se petrec lucrurile la școală și de calitatea infomațiilor cu care pleacă spre casă.
Revin la sondaj. Cel care a tras concluzia că 53% dintre elevii suceveni consideră că nu sunt evaluați obiectiv de către profesori. Și în ciuda sentimentul că au fost nedreptățiți, nu profită de dreptul de a fi reevaluați de teama represaliilor sau din simplul motiv că nu vor fi luați în seamă. Demn de reținut acest procent ce depășește jumătatea, de către profesori…
Pe de altă parte însă, aceeași liceeni au declarat în proporție de doar 4% că părerea lor nu ar fi luată în seamă de profesori, în timp ce 35% au spus că părerea lor contează destul de des. Punând cap la cap aceste rezultate, simt că m-am băgat în ceață în privința relației profesor-elev, în anii de liceu. Părerea lor contează destul de mult, dar cu toate acestea nu iau atitudine când sunt nedreptățiți. Ce să înțeleg de aici? Că dezechilibrul vine din lipsa de curaj a adolescenților? Sau din lipsa de interes a profesorilor? Pentru că, atâta vreme cât simt că părerea lor contează în fața profesorilor, elevii ar trebui să ia atitudine.
Am senzația că această contradicție vine însă de undeva mai din urmă. Din anii în care elevul stătea mai mult sau mai puțin interesat cu mâinile la spate în bancă, ascultând și privind spre profesor. Sunt anii în care actualii părinți erau elevi. Drept urmare, vrând-nevrând, și-au pus amprenta și pe atitudinea elevilor de astăzi ai familiei. E drept acum că pe vremuri nici nu gândea vreun învățăcel la posibilitatea existenței unui Statut al elevilor, care să-i dea drepturi în scris. Și la fel de drept e și faptul că nici nu mi-ar plăcea ca astăzi să văd un elev nemulțumit aruncând pe catedră Statutul ce îl obligă pe profesor la reevaluare.
Cred însă că dincolo de rezultatele unui studiu, se pot face pași și în dreptul profesorilor, și în dreptul elevilor, care să ducă spre existența unei școli a bunului simț. În care nici profesorul să nu se simtă jignit atunci când un elev își dorește mai mult, dar nici elevul să nu se simtă nedreptățit când un profesor își dorește la fel, mai mult. E tot despre echilibru. Precar, ce-i drept, în ultima vreme în școala românească, dar cu șanse de a fi sporit prin bunele intenții ale celor ce învață și sunt învățați.
