Unul dintre debuturile ultimilor ani care ar fi meritat mai multă atenție este volumul „Grădina de naftalină” (Casa de Pariuri Literare, 2021) al Roxanei Baltaru, laureată a Concursului Național de Poezie „Porni Luceafărul…”. Publicând în reviste precum „Cafeneaua literară”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul de dimineață”, „Ramuri”, „Steaua”, „Tribuna” și având experiența Clubului de Poezie Alecart și a Cenaclului Ziduri de Hârtie, Roxana Baltaru își construiește cartea cu multă încredere, urmărind o coerență tematică și cronologică în poemele sale, astfel încât volumul să ia forma, cum bine observă Alexandra Alexandru într-o cronică pentru „Alecart”, unui jurnal, cu pagini „în perioade și la vârste diferite”; cele patru grupaje care alcătuiesc cartea – „Bica Raveca și alte ecouri”, „Tipsy”, „Lockdown”, „Clandestin”, cu mottouri din surse dintre cele mai neașteptate (Walter Benjamin, Sofia Vicoveanca, Jerry Leiber & Mike Stoller, Bo Burnham, Gogol Bordello – păstrează „o desfășurare temporală regulată, punându-se accent subtil pe tensiuni, traume, bucurii”. Sunt poeme despre trăiri și traume personale, dar și despre episoade dramatice ale istoriei recente sau ale prezentului, biograficul îmbinându-se firesc cu socialul, fără excese lirice sau patetisme militantiste, „forța motrice” în „Grădina de naftalină” fiind „reprezentată de atenuare, de lucrurile care sunt ascuțite, dar care nu rănesc până la capăt” (Andrei Zbârnea). Tendința aceasta atenuantă ce caracterizează poezia Roxanei Baltaru este remarcată de Al. Cistelecan în prezentarea de pe coperta a patra a cărții: „Pare că prima grijă a Roxanei Baltaru în plimbările ei prin «Grădina de naftalină» este să nu dea ceva în foc, fie că-i vorba de nostalgii, fie că-i vorba de senzuale și erotice, fie că-i vorba de marginalii sociale. Cele scoase de la naftalină sunt aranjate în cadre biografiste, cu discretă dominanță tematică pentru fiecare secvență, dar și orânduite pe un fir aparent cronologic (sub forma unor capitole de biografie) și ținute într-o strictă disciplină minimalistă. Roxana veghează ca sub notațiile realiste – și cam deceptive – insinuanțele lirice doar să pâlpâie și nu cumva să prindă prea mare viteză de sugestie. Când «calcă pe asfalt», calcă pe asfalt și doar atât – în deplină denotativitate și într-un fel de conspirație tautologică între notație și real. Această «inapetență» pentru conotativitate e însă doar partea de provocare (Roxanei îi place să se joace, inclusiv de-a caligramarea), căci în partea de adevăr peste notațiile detașate, ca de spectator, cade întotdeauna o picătură narcotică. Roxana e o farmacistă subtilă a stărilor, făcându-le să survină aproape clandestin, dar inevitabil”.
Imaginea centrală a cărții, impusă chiar de titlu – „Grădina de naftalină” – definește memoria, cea individuală, dar și cea colectivă, cu traumele provocate fie de regimul restrictiv și punitiv, fie de inechitățile sociale care se răsfrâng modelator asupra individului. În poemele din partea I a cărții, centrate pe „bica Raveca”, evocată cu nostalgie, se fac referiri la o epocă deloc binevoitoare, biograficul împletindu-se astfel cu marea istorie. Roxana Baltaru apelează la simboluri sau clișee ale epocii, pentru a arăta discordanța dintre festivismul impus, pe de o parte, și devalorizarea vieții umane, pe de altă parte: „grădina ne ajungea prin televizor/ de-abia ne ajungea/ ca limba unui șarpe lung dimineața./ orele 6:55 –// Deșteaptă-te române/ prin aburul de cartofi prăjiți/ Deșteaptă-te române/ mâinilor care dau la vite/ Deșteaptă-te române/ mâinilor care calcă uniforma/ Deșteaptă-te române/ picioarelor care fac naveta.// grădina ne ajungea prin țidule/ cupoane de pensie și chitanțe/ le conțineau vase bune/ în sucul chimic nemuritor// ca să ne justifice existența/ în cazul în care ne întreabă cineva/ dacă avem dreptul/ dacă figurăm” („Grădina de naftalină”). Starea generală de frică e doar sugerată subtil printr-o imagine care definește cu exactitate atmosfera din România socialistă: „țăranii țin valiza bună în pod/ nu coboară nimeni valiza asta/ cu toată inima” („La băi”). Este o doză de patriotism în aceste versuri, dar un patriotism discret, nedeclarat, sugerat prin imagini aparent naive, create tocmai pentru a evita declarativismul: „când o să fiu mare/ o să umblu din om în om/ ca să ascult povestea țării mele/ o să am bani pentru pungi/ și cuburi de gheață/ cu care să-i lipesc aripa la loc” („Despre țara mea”). Adolescența, evocată în poemele din partea a II-a, cu toate anxietățile și tribulațiile vârstei, este surprinsă cu exactitate printr-o metaforă ce împinge discursul către parabolă: „odată am văzut o fată/ cum a ieșit din piele/ avea tendoane lungi și netede/ ca niște panglici roșii/ când au realizat că se poate/ s-au îmbrăcat toți în pielea aia” („Majoritatea știm”). Același tip de metaforă, cu valențe alegorice, este practicată și în partea a III-a , pentru a exprima nonsensul existenței în izolare: „sensul este o păpușă/ dacă ai primit-o/ te joci cu ea toată viața.// regulile jocului se recreează/ rămân etichetele/ cei care se joacă/ cei care nu se joacă/ cei care se prefac.// vreau să rumeg lumea/ din interiorul/ unei burți invizibile/ fii duios cu mine” („Impostor”). Elementele sociale revin în partea a IV-a a cărții, în care este valorificată tema migrației, autoarea apelând la notația realității pentru a dezvălui discrepanțele sociale: „se bat copiii cu părinții/ să-și dea sub tutela sexul/ care și la ce instituții.// lângă un borcan de zacuscă/ Alexa vorbește singură” („Sapiens 2.0”). Limbajul conotativ nu este însă neglijat nici în acest caz, Roxana Baltaru mizând pe vizualitate pentru a releva strări și condiții: „unde nu vezi gunoi pe jos/ numai auzi/ sănătatea cum suflă/ în valizele bombate” („Amazon”); „ce să fac înot cum pot/ prin melting pot.// pe lângă mine// trece un vas de croazieră/ after-globalization party// din spuma de naftalină/ se nasc imigranți în forță// spre port, la pont/ ne mișcă apele” („Clandestin”); „oboseala ne scoate din film/ ne clătinăm ca niște dinți de lapte.// cu moalele inimii poți să vezi/ cum dau pe-afară cojile de semințe/ puhoi de zebra mici” („Trenul personal”); „prin părul vâlvoi/ vede lipit de oglindă/ abțibild cu I Love You// badanta adolescent/ împinge pieptenele” („Anii Taniei din Toscana” – un titlu à la Șerban Foarță!).
Poemele din „Grădina de naftalină” conțin adesea versuri aforistice, compuse din asocieri neașteptate: „bica Raveca ținea pe umeri un basm/ pe cale de dispariție” („Biografie”), „copilăria, un scai tricotat în călcâi/ spui scufița roșie ți-au scos scaiul/ nu simți.// sau rămâi în burta timpului/ un hol de așteptare/ în care nu te mai striga nimeni/ niciodată” („Compadrazgo”); „a iubi este o acrobație.// îmi bate inima/ ca o minge/ pe muchii” („Acrobații”). Sunt imagini prin care Ramona Baltaru se manifestă ca o poetă subtilă, atentă la detalii, reușind să mențină echilibrul între notație și ambiguizare, între evocarea nostalgică și consemnarea cu accente militante. Sentimente bine dozate, alternanțe atent proporționate dintre notația realistă și sugestia metaforizată, echilibru între biografism și social – toate aceste trăsături recomandă „Grădina de naftalină” ca pe o carte de poezie care nu trebuie neglijată.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
