Membră a Atelierului de scriere creativă „Vlad Ioviță” din Chișinău, coordonat de Dumitru Crudu, coautoare a antologiilor de poezie „Unsprezece” (Casa de Pariuri Literare, 2019) și „’20. Antologie de poezie tânără din Basarabia” (Arc, 2021), Tatiana Grosu debutează editorial în 2021 cu volumul „Ce vedem noi când ne uităm unul la altul”, apărut la Casa de Pariuri Literare. Cartea este despre cunoaștere (o sugerează chiar titlul) – de sine și de celălalt, de ascunzișuri interioare și de nebuloase din afară, de trecut traumatizant și prezent frustrant. Cele trei grupaje de poeme care alcătuiesc volumul – despre eul care-și vrea exteriorizate suferințele, tribulațiile, neîmplinirile; despre eul care-și recuperează trecutul prin evocarea figurii tatălui dispărut prematur; despre eul care-și mărturisește iubirile prin manifestări ale corporalului – pun în fața cititorului o poezie în care emoția e mereu raportată la palpabil, Tatiana Grosu fiind, cum observă Andrei Mocuța într-o recenzie neoficială, „o poetă a atingerii şi a senzualităţii, a tactilului şi a gustului intim”.
„Ce vedem noi când ne uităm unul la altul” este o carte despre duritate și fragilitate. Friabilul e contrapus de fiecare dată materiei grele și dure, ca expresie poetică a opoziției dintre aspirațiile fragile, ușor destructibile și experiențele de viață aspre și apăsătoare: „o grămadă de pietre și cenușă în spate./ deasupra capului/ o libelulă albastră” („libelula albastră”). Frumusețea intră în categoria fragilului, și, implicit, a efemerului, iar trecutul, cu bucuriile de zi cu zi devine nostalgie: „Așa cum aș cuprinde în podul palmelor/ Un câmp cu maci roșii/ Înainte de a fi distruși –// Îmi tremură degetele/ Și mi se umezesc buzele./ Mă urmărește o spaimă/ Pentru tot ce am făcut,/ Pentru toate cifrele de 1/ Despre care am râs în ziua aceea/ Când nu mă temeam de nimic,/ În cea mai fericită zi din acest an/ Când voiam să nu-mi mai tund părul/ Niciodată/ Și să păstrez toate petalele roșii/ Care sunt atât de fragile/ Atât de fragile…”
Motivul care se reia de la un poem la altul este atingerea. Emoția se materializează devenind senzație cutanată. De fapt, se produce un amestec al simțurilor atunci când este descris sentimentul, astfel trăirea evocată devenind palpabilă, olfactică, vizibilă: „Respiram adânc și mă gândeam/ La micile mele frici/ Despre tine/ Și despre cum am ajuns aici –/ Mă întrebai/ În timp ce făceam schimb de haine/ La o distanță de câteva picături de transpirație și un val brusc de aer”; „dragostea miroase a transpirație și oboseală/ treptat se acutizează,/ ți-e frică/ până când realizezi că ai pierdut/ și tot umbli și încerci să schimbi mersul lucrurilor”.
Laconică, neîncărcată, dozând inteligent metaforicul și tranzitivitatea, poezia Tatianei Grosu nu este deloc liniară la nivelul emoției. Într-un limbaj poetic bine temperat, sunt exprimate tensiuni interioare, neliniști, crize provocate de refugiul în interioritate și explorarea acesteia: „Mă strâng cu toată puterea/ Îmi mângâi tălpile/ Și mă fac ghem”; „ca în cochilia unui nautilus/ îmi zvâcnesc mușchii/ în centrul spiralei/ într-o n criză de nervi /…/ mă uit la nautilus/ mă uit la mine”. Totuși, în unele momente, învinge nevoia de exteriorizare. În aceste cazuri, Tatiana Grosu procedează asemenea expresioniștilor, creând imagini ce transpun poetic trăirea intensă a emoției. Intensitatea maximă a neliniștilor este sugerată fie prin proiectarea acestora asupra lumii din afară („Să urlu atât de tare/ Încât toți porumbeii din acoperișul vecinului/ Să cadă la pământ,/ Să se zbată în fața ochilor tăi,/ Să-ți țin cu mâinile strâns capul/ Să vezi cum curge sângele,/ Să vezi cum arată pe dinafară sufletul meu/ Acolo unde mă doare/ Și nu vrei să asculți/ Ce spun eu”), fie prin raportarea trăirii frenetice la stihial („În partea stângă a pieptului meu/ A încolțit o sămânță./ Eu merg desculță/ Să simt vlaga pământului./ Îmi las părul pe spate/ Să curgă/ Prin șira spinării/ În două cu sângele –/ Va crește mai repede./ Pășesc cu ochii în cer/ Pe câmpul unde ne-am întâlnit”).
În poemele despre tată, emoția nu e mai puțin intensă, doar că expresia devine aproape aforistică, versurile scurte și limbajul denotativ sugerând emoția paralizantă provocată de pierdere: „Pe vremea aceea era mai gustoasă înghețata/ Și oamenii mai fericiți/ Spune mama/ Tata nu mai spune nimic”; „Când treceam/ pe lângă grămada de scânduri/ din spatele casei/ cu ținte bătute-n ele/ pe jumătate ieșite// tata îmi spunea/ să merg cu grijă.// Acum privesc prin geam// Și îmi simt spatele ca o scândură”.
În poemele a căror miză este senzualitatea (ca în toate celelalte, de altfel), Tatiana Grosu dozează cu inteligență erotismul cu sensibilitatea, fie sugerând reacțiile corporale („Măsori cu limba/ Distanța de la încheietura mâinii/ Până-n vârful degetelor/ Furnicile merg fără scară/ Sub firele de păr”) sau psihice („În cap/ Arde sirena/ Un trăsnet/ Îmi sparge timpanele”) la acest stimulent perturbator care este iubirea, fie creând adevărate secvențe cinematografice care mizează pe puterea conotativă a imaginii vizuale („E ca și cum aș vrea să mănânc o portocală/ Să mușc din fructul cărnos/ Să simt cum/ Se prelinge/ În corpul meu/ O sevă nouă/ Cu miros și gust/ s-o strâng/ să-mi țâșnească printre degete/ sucul/ și apoi/ să mă trezesc/ într-un pat străin”).
Poemele Tatianei Grosu nu epatează prin extravaganțe lingvistice sau imagistice și nici nu provoacă prin adeziuni ideologice. Puterea poeziei din „Ce vedem noi când ne uităm unul la altul” e în simplitate, în delicatețe și echilibru. Iar nevoia de apropiere, sugerată de mai toate textele din carte, sensibilizează.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
