Doza de educaţie (DDE) – Trebuie să recunosc că în ultima vreme am constat că există mai multă deschidere din partea adulților pentru a intra în cabinetul unui psihoterapeut. Doar că deschiderea aceasta se oprește atunci când e vorba de propria persoană. Pentru că foarte mulți adulți vin în cabinet nu pentru a căuta sprijin pentru ei, ci pentru copiii lor. Nemulțumiți că cel mic nu ascultă, că vorbește prea mult sau vorbește prea puțin, că plânge prea repede sau nu plânge și se izolează, că nu vrea să doarmă singur sau că umblă noaptea prea mult alături de prieteni… și problemele ar putea continua.
Deci vin la cabinet cu dorința ca cel mic sau nu foarte mic, să fie reparat. Și cum psihologul nu e reparator nici de oameni mari, nici de pui de oameni mari și nu e nici măcar un magician care poate schimba lucrurile peste noapte, îi explică părintelui că are nevoie de sprijinul lui. Că împreună, părinte și specialist, ar putea face în timp, lucruri ce ar putea aduce cu o minune.
Doar că nimic nu se face cât ai bate din palme. Așa cum nici cel mic nu a devenit peste noapte un rezervor de probleme. Ele au apărut și au crescut încă din primele săptămâni ale existenței, în preajma părinților prea grijulii sau prea ocupați cu munca, în preajma bunicilor care au încercat să suplinească lipsa părinților cum au știut mai bine. Și atunci, ca să poți rezolva problemele celui mic, e necesar să privești atent mai întâi spre cel mare. Care de cele mai multe ori are și el nevoie de sprijin, dacă nu cumva chiar mai mult, pentru a schimba întâi ceva la el, pentru ca abia mai apoi să înceapă să-l ajute și pe cel mic să se schimbe.
Așadar, după o evaluare a copilului și a mediului în care crește, specialistul spune că e un proces mai lung, care pornește de la temelie, exact ca în cazul construcției unei case, apoi se înalță încet dar solid, până ajunge la acoperiș. Iar temelia în cazul acesta sunt părinții. Care ar avea nevoie de terapie. Și apoi, după ce temelia a fost pusă cu responsabilitate, poți să te îndrepți spre acoperișul care să-l protejeze pe copil. Doar că părintelui, când aude că el e cel care ar avea nevoie de terapie, brusc îi scade disponibilitatea de a asculta. El este exact așa cum trebuie, nu are nimic de schimbat la el, nu are nici timp pentru asta și nici dorință pentru asta.
Și brusc visul construirii unei case se năruie. Căci acoperiș fără ziduri și temelie, nu există. Iar părintele își ia de mână copilul și se îndreaptă spre alți făuritori de acoperișuri suspendate împotriva gravitației. Se uită cu mândrie în oglinda agățată de peretele de la ieșirea din cabinet, îi place ce vede și calcă apăsat peste prag, uitând să privească spre oglinda pe care o ține de mână, oglindă de care era prea puțin mulțumit, în momentul în care a venit în cabinet.
Oglinzi imperfecte…și cea de pe perete, și cea pe care o ține de mână.
prof. Maria Adriana Nichitean
