Adevărat spectacol de prestidigitație lingvistică oferă textele din „Cartea cu moace” (Dezarticulat, 2023; Premiul Radu Demetriades pentru Debut), iar autorul lor, cu dezinvoltură histrionică, își dezvăluie plăcerea scrisului ca joc. Astfel, Alberto Păduraru se înscrie în seria de poeți pentru care (după o formulare făcută de Ion Pop acum aproape patru decenii, în volumul „Jocul poeziei”) ludicul devine atitudine fundamental umană. El este un poet care „se joacă”, jocul său însă, aproape de fiecare dată, nu este gratuit. Jocului îi revine funcția să disimuleze, să atenueze, să desolemnizeze sentimente și trăiri care, altfel redate, ar putea să pară anacronice și neîncadrabile în tendințele și modele timpului. Altfel zis, Alberto Păduraru e un sensibil care ezită să dea frâu liber emoțiilor și, în același timp, un rebel care nu se împacă cu formulele uzate și încearcă să le reinventeze. Pe coperta a patra a volumului, V. Leac definește „Cartea cu moace” drept „un festival de scurt-metraje absurde, naive și sentimentale”, subliniind că nu a mai „întâlnit la niciun debutant atâta inventivitate și dorință nestăpânită de-a oferi plăcere cititorului”.
Bucuria lecturii și uluirea – acestea sunt sentimentele pe care i le provoacă cititorului volumul de debut al lui Alberto Păduraru. Autorul însuși își formulează, printr-o metaforă neașteptată, această intenție de a ului prin paradoxurile din care-și construiește poezia: „să fii poet/ înseamnă să ai un cal/ pe care-l călărești invers/ cu măiestria/ unui călăreț frontal/ astfel încât toată lumea/ să se uite la tine și la armăsar/ și să se întrebe încotro/ nicăieri oriunde/ dar mai întâi la tanti Margareta” („un poem un pic cam lung și explicit despre dragostea dintre 2 melci”). Iar procedeele de provocare a stării de uimire și bucurie sunt diverse și, de cele mai multe ori, spectaculoase. Ingeniozități lingvistice de tot felul animă poemele, creează spectacolul textului, fie că se mizează pe transferul metonimic subtil („țineam în dinți o durere plăcută/ care mă mistuia tăcută” – „fomik”) sau pe omonimia cuvintelor („am un motan british shorthair/ îl cheamă piper// când mă duc la frigider/ câteodată sare și piper// las ușa crăpată/ sare și piper” – „sare și piper”), fie că se găsesc-inventează omofonii dintre cele mai neașteptate („tu însumi/ ergo sum// știu că eu însum/ greșesc conștient” – „ego însum”; „mână pâine până mâine”). De fiecare dată, rezultă, cum bine observa Octavian Plăiașu într-o cronică din revista „Matca”, „mici spectacole manieriste, care au întotdeauna ceva ingenuu, într-o combinație ironică de o ingeniozitate tăioasă”. Asemenea mult prea bătrânilor săi predecesori din Evul Mediu latin, la care ajunge, mai curând, prin intermediul lui Șerban Foarță, Alberto Păduraru apelează la ingeniozitatea calculată, premeditată, la echivoc, pentru a obține poanta care, pe de o parte, produce (ca să rămânem în aria manierismului) „meraviglia” și „stupore” și, pe de altă parte, are drept efect declișeizarea.
Toate jocurile și ingeniozitățile din poeziile lui Alberto Păduraru urmăresc dinamitarea unor formule retorice care nu mai sunt funcționale. Pot fi descoperite în volum texte care ironizează cu iscusință poezia temelor mari. (Oare moacele nu sunt și bâtele date clișeelor de tot felul?) Poezia mamei, de exemplu, este desolemnizată prin introducerea notelor autoironice: „și nu transpir/ pentru că încă nu știu ce e aia/ cresc ușor/ în multe tot mai multe/ poeme despre mama/ răstălmăcite/ în pieptul meu/ și în mâinile ei/ atâta de luminoasă e mama mea/ încât femeile își fac cruce lângă ea/ și zic în sân căutând altarul/ Doamne maica domnului Păduraru!” („alt leagăn”).
Poeziei de dragoste, de asemenea, i se reduce nivelul de gravitate prin raportarea sentimentului la cotidianul banal, casnic și prin poanta cu elemente textualiste: „divină/ mathilde/ a mea numita lumină/ alintată și dezmierdată/ și protejată și ocolită/ întocmai ca un vânt/ prin perdele/ îți scriu în felurile cele mai grele/ cu pudră de zahăr pe merdenele/ pe spatele dulciurilor mele// dumnezeule mare/ cât de tare mă doare/ burta de la ceva mâncare/ care se termină-n re” („adjective pentru Mathilde”). La fel de subtil este, în „Cartea cu moace”, și jocul cu referințele culturale, nedeclarate, dar la vedere.
Unele titluri sunt, de fapt, dialoguri cu lucrări sau tehnici poetice preexistente, cum ar fi această surprinzătoare combinație Mozart-Păduraru în „răpirea din vecini” sau acest „palindrom mângâios” à la Foarță. Alteori, se inventează scenarii demitizante ca la Sorescu („un sucitor și nițică apă/ lut uscat din ăla care crapă/ necunoștințe nelimitate/ sughițuri și bătăi pe spate/ tifon și melasă/ și ocazional se concretiza/ câte o fetiță grasă/ atunci era sărbătoare/ o binecuvântare/ pentru orice zi lucrătoare” – „uzina de copii”), se preiau jocuri de cuvinte din Iaru („toate lucrurile/ parcă mergeau pe jos/ de când i-am zis/ hai ku mine/ la tanti Margareta/ să luăm/ niște pâine de casă” – „un poem un pic cam lung și explicit/ despre dragostea dintre 2 melci”), se aduce un „tribute to Lorca”, creându-se poeme-incantații din care nu lipsește nici Ion Barbu („melc melc cotobelc/ trei iezi cucuieți/ milf milf divorcee/ scoate coarne bourești/ ușa mamii descuieți/ tanti-i gata de orice/ și te du la baltă/ că mama v-aduce vouă/ alcool și narcotice/ și bea apă caldă/ frunze-n buze lapte-n țâțe/ treburi de-astea casnice/ melc melc cotobelc/ trei iezi cucuieți/ milf milf divorcee” – „a dialogue pf three snails”), se favorizează aparența jemanfișismului ca la Sociu („te-am uitat de tot/ așa cum uiți/ fierul de călcat în priză/ sau aragazul pornit/ sau ușa de la casă/ deschisă/ te-am uitat/ ca pe un lapsus în limba maternă/ pe care știi că-l știi/ dar pe moment nu-ți vine/ ca pe un cuvânt complicat/ de la biologie/ te-am uitat așa cum ai uita/ versuri de la serbare/ te-am uitat/ și simt cum am crescut/ un pic mai mare” – „amnezie”) etc., etc.
Fie că dă la moacă clișeelor, utilizând jocul ca moacă, fie că aduce un omagiu, indirect, ironizând, figurilor (moacelor) literare care l-au marcat (iertați-mi calamburul banal, dar titlul ambiguu al volumului te prinde, volens nolens, în joc), Alberto Păduraru are ca referință un produs cultural, nu realitatea imediată. El este un zelos cititor de poezie și, în aceleași timp, un autor al clasicului „cum?”, tehnica și limbajul interesându-l întâi de toate. Dovadă este chiar primul poem din carte, „premoacă”, în care sunt secvențe autoreferențiale ce arată că, de fapt, avem o carte în care poezia, întâi de toate, se are drept obiect pe sine: „mi-ai zis atunci că o să iei cu tine/ ultimul râs din cartea cu moace// ani mai târziu am început/ o corespondență cu Simina/ ea-mi trimitea colaje de-ale ei/ toate cu chipuri decupate/ iar eu îi trimiteam la schimb un poem// după ce se adunase deja o suită/ de poeme-colaj convergente/ le-am privit un pic mai detașat/ și le-am numit Cartea cu Moace”; „după ce se închide cerul zilei/ asistenta bătrână de pe secție/ vine și îmi citește din/ Cartea cu moace/ și nu o să mint/ îmi place mult să o aud/ mă face să mă gândesc/ la tine”.
Dincolo de asta, nu se renunță la cealaltă dimensiune, a sensibilității, a emoției. „Cartea cu moace” este un volum despre un personaj poematic care-și constată ieșirea din copilărie. Regretul pentru această perioadă a paternalismului și lipsei de griji, deși este bine camuflat, se insinuează printre versuri ori de câte ori sunt amintite momente ale conștientizării despărțirilor inevitabile.
Altfel zis personajul poematic este un neofit care se inițiază trăind experiența marilor despărțiri. În „premoacă”, este evocată, într-un limbaj tranzitiv, dispariția unei persoane apropiate, dispariție ce produce fractura (determinată de moartea cuiva) în vârstele personajului-voce: „în ultimele zile/ am stat cu tine/ deși nu știam/ că așa se face/ nu cunoșteam pe-atunci semnele morții/ pe care mi le ascundeau cu toții/ așa că am avut după-amiezi întinse/ și în fiecare dintre ele/ în absolut toate/ ne-am spus câte un secret/ de păstrat în piept/ chiar și după ce nu mai bate”. În alte poeme, intrarea în maturitate este sugerată prin metafore-simbol („copil fiind/ urcam treptele/ după tata /…/ tata nu mai poate/ hai mâine/ vorbele astea nu au existat/ doar o privire lucidă și caldă// copil fiind/ urcam treptele/ după tata// și m-a împins ceva neînțeles/ să mă uit în spate/ și am văzut cum se/ închid în spatele meu toate/ posibilitățile/ tata urcase/ mi-am îndreptat privirea în sus/ și brusc nu l-am mai văzut// a fost nevoie de ani întregi de jocuri/ de trepte urcate de glezne/ de tivuri de haine/ și/ dacă ar fi să le urc vreodată singur/ aș răsufla mai greu ca un matur” – „tata”) sau printr-un discurs alegoric („mai târziu ne-am încălzit/ sania s-a micșorat și s-a topit/ lângă un om de zăpadă/ ne-am odihnit/ era deja aproape seară/ și seara părinții ne-au căutat/ și nu ne-au mai găsit” – „amintire, iarna”). Toate aceste versuri sunt mărturia sensibilității și afecțiunii.
Jucăușă, sfidătoare pe alocuri, dar și sensibilizantă, „Cartea cu moace” este scrisă cu energie, cu implicare, cu plăcere, cu drag de poezie și de actul scrierii. Cu ardoare, altfel zis. Iar ardoarea face casă bună cu poezia.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
