De ceva vreme mă tot ciocnesc de cuvântul „depresie”. Îl aud zburat de pe buzele adolescenților, îl prind aruncat în glumă prin discursurile unora, îl citesc prin articole, îl zăresc strecurat în necrologuri. Îmi tot sare în față. Și parcă în ultima vreme dintr-un concept abstract, a început să capete forme, consistență, miros și gust…
Poate așa se întâmplă cu toate cele pe care ajungi să le înțelegi cât de cât, pentru că le privești mai de aproape, în oameni cu care vorbești, nu doar în filele DSM-ului sau în cele peste 600 de pagini ale lui Solomon, sub semnul demonului insidios al amiezii.
Dacă mă întrebai în urmă cu ceva ani despre depresie, nu știu exact ce ți-aș fi răspuns. Căci nu știam mai multe decât cele auzite întâmplător sau văzute prin vreun film artistic cu final trist. Sau poate mi-aș fi amintit episodul dureros, care m-a blocat zile bune din a mai zâmbi, din a mai munci și din a mai face, gândind că o fi fost vreun pui de depresie. E drept că nici dacă m-ai fi întrebat despre celelalte boli, care nu țin de psihic ci de fizic, nu ți-aș fi putut spune mai multe. Pentru că am lăsat tot timpul medicina pe mâinile celor care se numesc medici și eu mi-am văzut de ale mele. Am cunosc însă pe mulți, chiar nemedici fiind, care știau multe despre bolile fizicului, dar mai nimic despre cele ale psihicului. Oare de ce?! O fi pentru că psihicul nu poate fi atins ca o mână, palpat ca ficatul, ascultat cu stetoscopul?
Sunt prea puțini cei interesați real de ce e depresia majoră, anxietatea, dependențele de substanțe și cele comportamentale, schizofrenia sau tulburarea afectivă bipolară. Și asta în ciuda faptului că sunt printre principalele cauze ale dizabilității la nivel mondial, alături de cancere și afecțiunile cardiovasculare. Și asta în ciuda faptului că studiile spun că până la 85% dintre noi vor dezvolta de-a lungul vieții cel puțin o tulburare mintală diagnosticabilă până la vârsta de 45 de ani. Și asta în ciuda faptului că debutul bolii este în perioada adolescenței sau cea de adult tânăr.
Nu vorbește mai nimeni despre asta, decât când cineva cunoscut își pune capăt zilelor. În rest… e tăcere. Nu vorbește nici cel afectat – căci e rușinos să nu te doară cotul și să te doară sufletul; căci e un moft să ai depresie și e doar pentru că nu mai poți de bine și dai în plictiseală. Și nici ceilalți nu sunt interesați și dispuși să asculte.
Până-ntr-o zi… când sătul de atâta suferință pe care nu poți și nu vrei să o împărtășești, cu o sclipire din energia pe care o credeai pierdută, îți faci curaj și sfârșești. Și toți privesc în urma ta nedumeriți. Căci nu au avut nici timp, nici interes să afle, nici loc de ascuns rușinea, înainte de sfârșit.
De asta zic că puțină educație legată de sănătatea mintală n-ar strica nimănui. Căci în domeniul acesta lucrurile sunt mai complicate decât credem, iar lipsa bolii psihice nu înseamnă sănătate mintală.
prof. Maria Adriana Nichitean
