Există în diferitele scrieri de specialitate legate de managementul timpului, diferite metode de planificare eficientă a celor ce sunt de făcut. Una dintre ele este cea în care problemele de rezolvat sunt așezate în 4 cadrane în funcție de cât de urgente și importante sunt. Un soi de schema a prioritizării lucrurilor, astfel încât să le poți face pe toate ce sunt de făcut, la timpul lor, în funcție de specific.
Am făcut un exercițiu de imaginație și mi-am dat seama că la noi mai toate cele pe care ți le dă șeful să le faci „trebuie terminate…ieri”. Particularizând la sistemul nostru de învățământ, atunci când directorul de școală îți dă treburi de făcut, toate se încadrează în același cadran „Urgent și important”. Iar dacă ești profesor conștiincios, în marea majoritate a situațiilor te dai peste cap și faci treburile astea catalogate ca fiind importante de către alții, cum altfel decât „urgent”. N-ai altă opțiune…
În schimb, dacă lucrezi la minister, termenele limită devin opționale. Și nu mă refer aici doar la Ministerul Educației… Dar cum e bine să vorbești despre ograda pe care o cunoști, anul acesta Ministerul Educației s-a întrecut la depășirea tuturor termenelor limită stabilite, fie că a fost vorba despre metodologii care reglementau lucruri ce se refereau la elevi, fie că era vorba despre profesori sau procesul de învățământ în ansamblu.
Cam așa e probabil și în multe alte domenii când vine vorba despre cum se mișcă unii, față de alții, atunci când treburile sunt urgente și importante doar pentru cei care nu sunt șefi.
Chestiunea aceasta cu punctualitatea dovedită în respectarea termenelor e una care ține tot de educație.
Iar atunci când modelul de practică îți este oferit chiar de „șefii” tăi, nu-ți rămâne decât să-l preiei și să te așezi și tu în alt cadran al managerierii timpului, relaxat, cu gândul că toate se fac mai târziu, dacă nu se pot face mai devreme.
prof. Maria Adriana Nichitean
