Pentru Victor Fală, poezia este spectacol și palpitație. În volumul său de debut, intitulat grăitor „Zvâc” (Cartego, 2023), totul – și scriitura, și limbajul, și sentimentele, și personajul-voce – reflectă frenezia ființării în/prin poezie. Marea revelație a tânărului autor, absolvent de filologie și librar cu experiență, sunt posibilitățile nemărginite ale literei și sugestivitatea incredibilă a expresiei poetice. Făcând această descoperire, Victor Fală creează poeme din care emit plăcerea scrisului, bucuria jocului cu cuvintele – aglutinate sau tranșate neașteptat – și cu imaginile – uneori desprinse din realitatea imediată, alteori extrase din cărți (din cărțile altora). Cele trei compartimente ale volumului – „Strada Odessa”, „Strada Gołębiowska”, „Strada Coca” – reflectă tot atâtea experiențe ale personajului poematic: una, livrescă, a lecturilor asimilate de propria scriitură; alta, a contactului cu lumea pentru care gestul lecturii e pe cât de bizar pe atât de inutil; și cea de-a treia, a studenției, a evocărilor ironice ale unor întâmplări cu cărți și studente. De fapt, nota distinctă o fac cele opt poeme din grupajul „Strada Gołębiowska”, în care redarea aproape reportericească a unor „istorii personale” („Vii erau doar istoriile personale,/ istoria comună pierise de mult”) anulează predispoziția ludică ce caracterizează celelalte două grupaje. E, mai curând, o carte în carte acest grupaj din „Zvâc”, și dacă Victor Fală mai are în sertare poeme ca „Strada Gołębiowska”, „Salutul Ei era poezie”, „Mieszko” sau „Visul polonezilor”, cel de-al doilea volum al său pe acestea ar trebui să mizeze.
În poemele din „Strada Odessa”, domină tendința de violentare a scriiturii, act care sugerează trăirea paroxistică a experienței scrisului, angajarea plenară în literă. Victor Fală glisează de la experimentele muzicale ce amintesc de „Drama-n gamă” a lui Romulus Vulpescu (deși alăturările și evidențierile par uneori mult prea căutate) la convențiile scripturale ale chat-uirii. Iată două exemple: „DOlDOra de DOr, aștept și-n DOi DOrințele/ în DOsul pieptului./ ÎnDOliat și-nDatOrat,/ de parcă dânD O moarte caDOu./ How cute! mi-ai zis./ Just DO it!/ Nu-ți DOrești decât REunirea. Zis-ai:/ REglează ce poți din REbelele cartieRElor tale de muscă/ REle” („După); „Intram tot mai adânc în direcția lor./ Mi se făcea somn, căci/ Ea ar hrăni toți cei șapte pitici/ Dar discuțiile cu ea?/ Dar întrebările!/ Dar eu+/ Dar anii-/ Că uite*/ Piticii fac ce fac#/ Dar E@/ Ea, ce mai face?” („Alta”). Mai sunt și exerciții după holorimele lui Șerban Foarță, la fel de impresionante ca prestidigitație textuală: „Pe sub poale 8 sarcopți/ Ce sar copți din lâne” („Blues”). Jocul cu structurile sintactice și transformarea lor în sursă de muzicalitate se realizează și prin apelul la anafore, refrene, chiasme, iar abundența acestora duce la desemantizare sau ambiguizare, sensul lăsându-se căutat (ca în incantațiile de odinioară) în chiar melodicitatea poemului: „Mâna mea o înăbușă/ Mâna mea o astupă și îi ține umbră slută/ Mâna mea o împiedică/ De parcă mi-ar fi-ncălecat-o/ Mâna mea o sugrumă, Doamne /…/ Când – Harnică mâna mea – va stăpâni/ Mâna ei va păgubi potecile somnului/ Încinse zgârcit/ Vor îngâna îngrozitor/ Sub – Harnică mâna mea – ea/ Va păgubi potecile răsturnate de somn/ Nesomnul ei/ Când – Harnică mâna mea – va stăpâni/ Mâna ei – Harnică mâna mea – va păgubi// Mâna mea – mâna ei/ Mâna ei – mâna mea/ Mâna ei/ Mâna/ Mea” („Harnică mâna mea”).
Atunci însă când scriitura nu este forțată, textele reușesc să dezvăluie trăiri intense, unele amintind de „poezia declamativă” a lui Eugen Cioclea („Din somn cad cu scrâșnet de cap/ Un scrâșnet de stare/ Un scrâșnet de pat/ Și timpul și lumea îmi par limitate/ Lumea-i un pătrat de lumină pe arte/ Lumea-i lumină de-afară-n dulap/ Nu am ce scrie/ Nu am gânduri propice/ Nu citesc/ Dezis/ Nu am ce zice/ Pâine n-am/ Mănânc aer/ Lumină/ Aer/ Lumină zic/ Aer/ Lumină” – „Energumen”), altele devenind expresia unui lirism timid („Și printre toți ei și alți/ zeci de lucrători cenușii/ plutea norul Ola./ Femeia cu corp de atlet și ochi/ de stepă cu aer de mare, sărat./ Femeia dorită și temută./ Ola, pământ polon./ Ola, carnea sfinților/ născuți pe Odra./ Salutul ei/ era poezie” – „Strada Gołębiowska”). Aceste momente de poeticitate decantată sunt însă mai puține în „Zvâc”, deoarece pentru Victor Fală medierea trăirii de jocul cu textul și, mai ales, raportarea la cărțile altora devin condițiile sine qua non ale poeziei.
În prezentarea generoasă de pe coperta a patra a cărții, Nina Corcinschi observă că „la întrebarea personajului său «ce citești» (și nu «de ce citești?») șoptesc din subsidiar vocile poeților dragi: Teodor Dună, Emil Brumaru, Eugen Cioclea, Emilian Galaicu-Păun, Șerban Foarță”. Și lista poate fi continuată, pentru că Victor Fală aduce în poezie rafturi întregi de bibliotecă/librărie, de la Nietzsche sau Ezra Pound la Portnoy sau Miller. Și mai sunt și autorii nedeclarați, la care fac trimitere titlurile de poeme sau unele imagini. Ca „Abraxas”, un poem care atât prin titlu, cât și prin versul-refren „O! casă… dărâmată știu” trimit la excelentul roman omonim al lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Sau „Hurducăita ușurare a ființei”, un text care sugerează subtil discordanța dintre lectură ca act superior (aluzia la titlul lui Kundera este evidentă) și realitatea banală a călătoriilor cu microbuzul sau trenul pe drumurile patriei.
Victor Fală este, așadar, un poet care nu ezită să-și etaleze lecturile și mizează pe un cititor avizat. Referințele livrești capătă expresivitate mai mare când servesc la ironizarea (și ar fi de remarcat ironia subtilă din unele poeme, mai ales în cele din grupajul „Strada Coca”) a gusturilor literare ale celor ce se pretind cititori profesioniști (studentele la Litere, în acest caz): „S-a lipit o șatenă de mine, în hol./ Prin universitate îi citesc pe Miller,/ Pessoa, Finkielkraut, Steiner, Roth,/ până-n ultimul,/ cu a doua copertă – falsă – a cărții lui Dabija/ (ca să pot intra în discuții cu toate)” („Literatura și Arta”).
„Zvâc” este cartea unui tânăr împătimit de lecturi, ambițios și deschis la experimente dintre cele mai îndrăznețe, calități necesare unui poet ca să avanseze. Și Victor Fală va avansa, fără îndoială.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
