Rar se întâmplă astăzi ca un autor să lucreze la un volum mai bine de un deceniu și să aibă răbdarea – aproape argheziană – să nu publice o carte până la vârsta de 44 de ani. Alexandru Funieru este unul dintre aceștia. După ce a publicat poezie și eseuri în „Dilema veche”, „Vatra”, „Astra”, „Corpul T” și a predat literatură română mai bine de două decenii, debutează, în 2023, cu volumul „Candelabre în valul artificial” la Casa de Editură „Max Blecher”. Diferită de volumele debutanților din ultimii ani, cartea lui pare să facă un arc ce cuprinde o durată de vreo patru decenii pentru a readuce în actualitate elemente din retorica optzecistă și a le îmbina cu tematica poeziei actuale („această exuberantă, aproape barocă detonare a lumii și a adânc statorniciților ei mumuleni” este, după Andrei Dósa, „tunată pe Lecțiile deschise ale profesorului de limba franceză A.M.”). Mai mult, se pare că oralitatea din primul grupaj de poeme („Vesel, ridicol, sappy”) își află originile în retorica soresciana a spunerii, pe care Alexandru Funieru o pliază pe probleme ale societății postumane. Altfel zis, este o formulă poetică ce include oralitatea lui Sorescu, notația cotidianului în maniera lui Mușina (Daniela Vizireanu scrie despre „aspectul de neprelucrat cu debușeu în cotidian à la Alexandru Mușina”) și ludicul-ironicul ca modalități inedite de pledoarie-manifest, ca la Florin Dumitrescu.
„Candelabre în valul artificial” este o carte care ia în răspăr excesele ideologice ale contemporaneității, care „catapultează în derizoriu stilul de viață mainstream impus și tarele lui, îi confiscă și aneantizează instrumentarul, hiperbolizându-l” (cum remarcă Andrei Dósa pe coperta IV), pastișând când sloganele prin care se propagă insistent produsele detoxifiante cu putere de apă-vie („Nu se poate ca un [singur] om să aibă/ atâta ghinion trebuie să îl reduci/ la jumătate cu homeopatie/ brusture decoct argilă quinoa/ care m-a făcut sănătos/ – eu nefiind ipohondru ci pe bune bolnav/ de atâta/ sănătate și nepăsare și dragoste tot ce e mai bun/ și exact în ordinea asta” – „Zile senine și fericire la mulți ani să trăiești”), când retorica ecologistă care, adesea, înglobează paradoxuri („iar după această primă izbândă să cerem/ eliminarea artei perverse a origamiei atât din curricula/ cât și din practica școlară în locul ei/ să se studieze efectul teratogen al autobuzelor cu hidrogen/ să aducem din nou zile cu trei sori în frunte verzi/ dumbrăvi cu filomeliu vrem autobuze/ cu heliu să zboare peste iuliu maniu colț cu miami beach/ vrem stații eco pentru care cu boi mici a doua/ zi mergem iar la servici pocnind din bici și oftând așa:/ pe vremea lui mumulean se făcea carte/ și țuică de pere se făceau prunci icnind de durere/ din brazi și păltinași și din neveste severe/ se făceau integrale din sinus pătrat de cosinus a cinci/ mii supra lamda radical din ursul panda!” – „Elegie pentru orașele verzi”), când mondenitățile lumii de azi, pe cât de sclipitoare, pe atât de bizare („într-un cort instalat în curtea castelului/ am văzut pisici spectaculoase ce le-or/ da de mâncare cred că se hrănescu cu copii/ se și uită așa suav-criminal din niște cutii speciale/ un juriu internațional polonia marea britanie/ olanda și moldova a acordat cupe și medalii/ pisicilor iar servitorii acelor pisici care au pierdut/ au fost umiliți în boxe băgau jazz/ smooth la 300 de wați/ părea o licitație cu obiecte de lux pisicile/ erau plictisite blazate puțin confuze” – „Expoziția de pisici”).
În cele trei grupaje de poeme care alcătuiesc volumul – „Vesel, ridicol, sappy”, „Muncă & Spa”, „Parafernalia” –, impresionează, întâi de toate, „dezinhibiția discursivă” (cum o numește Andree Pop) a textelor. Este un tip de discurs în val, valorificat fie pentru a evoca, bonom-ironic, scene din trecut (ca pe o înșiruire de flashbackuri), fie pentru a acumula notații ale cotidianului, în general, fad și plictisitor. De mult (de la primele cărți ale optzeciștilor, probabil), un volum de debut nu a mai făcut uz cu atâta lejeritate de îmbinarea diverselor tipuri și niveluri de discurs. Uneori, evocarea ironică a trecutului mizează atât pe jocul ambiguităților, cât și pe recursul la detaliul banal, aparent insignifiant, dar care reconstituie o lume, cu „eticheta” și mainstreamurile ei: „Chiar la 12 nu eram în Nirvana/ dar aveam pulovăr cu Nirvana croșetat de maikimea/ scria Nirvana cu mohair cu litere ca la Mario /…/ mi-a plăcut în beatles când i-am părăsit pe trecerea de pietoni/ fără regrete veneau cisterne față spate și lateral/ mă jur primeam scrisori de la fani în engleză rămâneam/ neînduplecat în ro/ ce n-aș da acum să mă primească înapoi/ dar îmi e târșă de kurt să-i mai scriu să-mi zică ăla/ bă nai mai dat niciun semn/ și să-mi bată obrazul” („În ce trupe am mai cântat”). Alteori, se inventează scenarii în care granița dintre lumea reală și cea virtuală (de pe ecranul telefonului sau a calculatorului) este anulată, toată scena amintind de confuzia suprarealistă dintre veridic și neverosimil: „La 800 de mesaje pe grupul Unirea 98/ unicorn nu mai dă scroll /…/ Rupeam panourile cu inel m-au băgat în folie la/ cuptorul cu microunde unde molecula de apă/ se dilată atât cât trebuie să o vezi zburând prin acvariu/ o prind mă rostogolesc cu dorade mici cu bibilici/ și tagliatele și dorade speriate cu pește spadă/ rostogolindu-se laolaltă cu mine/ sub candelabre de cristal și copii/ cu copii de mână cu ciroză care ne face ok/ dintre emoticoane și emoții/ cu ce mai aveam de mestecat dintr-un calcan” („Youtube ninja”). În texte precum „Viețuire întru dreptate la clasa a VII-a C”, discursul poetic mizează pe faptul de cultură asimilat și actualizat prin ironie: „cu cei dintr-a șaptea eram una până când m-au făcut/ moldovean/ dar asta m-a durut foarte puțin/ mă mai făcuseră și anul trecut/ când le-am citit ridicol cu accent din/ iapa lui vodă de sadoveanu/ care mai tare decât slavici este la fel cum mai mare/ decât rebreanu este jókai mór /…/ și inspectorul a murmurat iată avem/ cu toții tricouri nike măi copii și nirvana/ sub plete străbunii trec în pâlcuri/ violete sub epidermă air jordan și/ patrick ewing și suntem îndrăgostiți”. „Ce-a fost a fost”, „Vesel, ridicol, sappy”, „Gânduri de pace” mizează pe oralitate pentru a reconstitui cât mai spectaculos scene și situații ce pastișează, oarecum, și naivele inscrispții e pe crucile din Cimitirul Vesel: „ciocnim pentru tibi picurăm generos pe covor/ și pentru râră de tibi știm acum și răz/ dar râră a căzut de pe/ motor în curbă cică avea creieru plin/ de adrenalină a murit fericit cică/ mă-sa nici acum nu și-a revenit/ avea cască (?) de unde vrei să știu (?)” („Ce-a fost a fost”). Finaluri precum cel din „Elegie pentru orașele verzi” sau „Revelion 21” amintesc de ritmul și paradoxismul „Numărătorilor pentru puștoaice și babalâci” ale lui Emil Brumaru: „Să cerem artificierului-șef/ un ultim bis un ultim bis la noi/ pe balconul închis/ să punem petarde în fleici pe grătare/ doar ceasornicul urmează lung/ cu degetul pe carte/ doar ceasornicul urmează mierla-n/ zborul ei spre marte”. Mai poate fi remarcată și tendința de narativizare sau de preluare a expunerii-reportaj, prin care sunt relevate consecințele acceptării sistemului rigid, depersonalizant și unificator: „fetița nr. 2 a contabilei începe/ să leviteze după ce a citit fram ursul/ polar și încă două cărți/ din bibliografia recomandată/ cu căldură/discretă amenințare/ de profesorul de lb. și lit. română/ a văzut-o contabila care una cu regstrele se făcuse/ cum adormise lângă/ lustra din sufragerie epuizată” („După bal”).
Tot acest discurs dezinhibat, uneori aglomerat imagistic, alteori ponderat, ludic și în același timp permeabil la tonalitățile grave, ia forma unui manifest împotriva manifestelor și ideologiilor contemporane – fie din social, die din poezie – care dau semne de extremism. O carte inteligentă, sarcastică și, în același timp, sensibilă la vulnerabilitățile lumii de azi.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
