Vasile Gribincea se încadrează în categoria debutanților din ultimii ani care, spre deosebire de cei mai mulți dintre congenerii lor, nu fac o poezie mnemotică și strict biografistă, nu preferă consemnarea secvențelor de real în defavoarea imaginii poetice, nu fac pledoarii care ar vădi aderarea la anumite manifestări social-politice și nu se arată interesați neapărat de formulele deschise performance-urilor sau de alte mainstream-uri.
Într-o cronică din „Dilema veche”, Șerban Axinte găsea afinități între autorul cărții „Coerența labirintică. Volum alternativ/continuu” (Cartier, 2023) și Bogdan-Alexandru Petcu (care debuta în 2022 cu „Transcender”, la Editura Charmides), constatând că „cei doi au în comun o anumită filtrare conceptuală a realităților la care se referă, scrierile lor fiind și vehicule ideatice, nu doar texte valabile din punct de vedere estetic. Nu în ultimul rînd, ambii vizează o distanțare programatică de înțelegerea liniară a lucrurilor, căutînd puncte mai înalte de observare a acestora. Ceea ce rezultă îi diferențiază însă radical. Primul avansează un imaginar utopic, în vreme ce poezia celui de-al doilea propune o distopie de-a dreptul cutremurătoare”. Pentru a edifica acel imaginar utopic, ca alternativă la realul mult prea deprimant, Vasile Gribincea mizează pe imaginea cu substrat livresc și pe spectacolul textului, pe jocul intertextualizant și pe fraza cu valențe semantice multiple, pe structura monolită a fiecărui text în parte și pe construcția mereu mișcătoare a cărții în ansamblu.
„Coerența labirintică” este o construcție labirintică și, totodată, centripetă. Lectura poemelor, ghidată de săgețile-indicatoare propuse de autor, urmează un traseu spiralat care duce, în cele din urmă, spre centrul cărții, spre o partitură (un poem-partitură!) pentru Acoustic Grand Piano, String Ensemble, Choir, Seashore, a cărei prezență în volum pare să amintească de perpetuarea fidelă a unui principiu impus de celebrii simboliști ai sfârșitului de secol XIX: ut musica poesis.
În același timp, „Coerența labirintică” este și o carte care pune cititorul la încercare, îl „scoate din inerție” (Șerban Axinte), oferindu-i liste ce trimit la autori și cărți, la opere de artă plastică și piese muzicale, la filme etc., etc. Astfel, lectura cărții lui Vasile Gribincea nu e deloc reconfortantă. Din contră, îi poate provoca trepidații cititorului pus față în față provocările livrești pe care le conține fiecare poem. Astfel, rând pe rând, determină cititorul să (re)citească poezia altor autori (e.e. cummings și Gellu Naum, Wisława Szymborska și Simona Popescu, Rolf Bossert și Dorin Tudoran, Vasile Romanciuc și Ghenadie Nicu, Mariana Marin și Mircea Ivănescu, Serge Gainsbourg și Emilian Galaicu-Păun etc., ș.a.m.d), să deschidă albume de artă, să (mai) privească (o dată) filmele lui Kieślowski, să asculte unele piese muzicale (celebre sau mai puțin cunoscute) și chiar să-și actualizezi abilitățile de interpretare pianistică, pentru a descifra partiturile incluse în carte.
De la optzeciști încoace, poeții au scris cumva împotriva acestui tip de poezie (cu sertare cultural-livrești). Vasile Gribincea o readuce în actualitate, redactându-și, cum remarcă Emilian Galaicu-Păun pe coperta a patra a cărții, „ca odinioară Wittgenstein, celebrul său Tractatus logico-philosophicus, propriul Tratat lirico-poetic” și lucrându-și „Cartea, cu pricepere de arhitect(-text) și măiestrie de șef de orchestră, cu o economie de mijloace invers proporțională viziunii de ansamblu, grandioasă /…/; totul, sub ochiul veghetor /…/ al unui operator de limbaj omniscient”.
La o primă vedere, volumul uimește și debusolează prin scriitura și arhitectonica sa riguros elaborată, savantă. Desfoliate însă de straturile referințelor culturale și textualiste, poemele din Coerența labirintică dezvăluie o sensibilitate delicată. Aproape fiecare poezie conține minipoeme în care se concentrează poeticitatea cărții și care, desprinse de textul-matcă, pot avea o existență autonomă. Printre aceste minipoeme cu statut autonom, se găsesc reflecții filosofice ce dezvăluie și înclinarea poetului către formularea gnomică („să începi deci, să fii/ aici, să-ți dai/ voie să fii cu/ adevărat prezent”, „Îmbrățișatele voci”), catrene-enigmă organizate în jurul unor comprimate metaforice („[nu am putut pleca/ fără să încuiem și/ la ieșirea noastră/ cheia a tras în ea lacătul]”, „Agi[t]ato”), poeme de dragoste („mișcările ni se între-/ taie ca respirațiile// fiecare e mai/ mult în/ celălalt// mai mult în celălalt”, „încă o dată”), rânduri memorabile ce amintesc de buna tradiție a poemului într-un vers („timpul când culoarea mea preferată e albastrul venelor tale”, „Noi/ am supraviețuit unor supradoze de imprevizibil”, „Armonizare”; „mai există/ pe lume/ vreun munte/ în vârful/ căruia n-a/ ajuns/ nimeni?”, „Proporții”), versuri incantatorii („louder/ than words. bigger/ than yourself. Deeper/ than the ground under/ your feet./ the night is brighter/ the hope is higher/ the mind is careless/ the moment – endless”, „Proporții”).
Figură aparte face poemul Buna vestire. Aici, se schimbă formula: faptul de cultură, intertextualitatea, textualismul cedează în fața biografismului și a lirismului. Este un poem narativ în care imaginea se bazează mai mult pe notația (aproape diaristică) a unor amintiri decât pe metaforă, iar lirismul îți extrage resursele din reconstituirea afectivă a unor chipuri, gesturi, vorbe cu rol inițiatic: „A urmat timpul/ când am aflat/ cum 30 de ani/ (poate chiar mai bine)/ Bunica Emilia/ a ajutat/ oameni/ să rămână/ în viață// Timpul/ când orice pereche de pași/ împreună era o bucurie// Când/ orice bucurie/ devenea/ mai mare/doar fiind-/ că puteam/ să i-o împărtășesc”.
Dacă va prelua această formulă pentru următorul volum de poezie, Vasile Gribincea nu va da greș, așa cum nu a dat greș nici în cazul formulei poetice valorificate în „Coerența labirintică”. Pentru că este un poet cu un diapazon larg, un poet din tagma celor cărora nu le este frică să experimenteze și să descopere surse ale poeticității în cele mai neașteptate locuri. „Coerența labirintică. Volum Atlernativ / Continuu ” este o dovadă. Și un angajament.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
