Alcătuit din numai 28 de poeme, grupate în trei secțiuni ce poartă în titlu denumiri de albume muzicale, volumul de debut al Cristinei Alexandrescu, „Cât mai departe de tot ce cunosc” (OMG, 2022), reconstituie – concis, minimalist, convingător – traseul apropierii de sine: poemele din „Ghosteen” prezintă experiența conștientizării traumei și a vulnerabilității; în „A brief inquiry into online relationships” este invocată virtualitatea, care, prin capacitatea-i infinită de a crea aparențe, devine o alternativă pentru realul angoasant; „I am easy to find” este secțiunea poemelor despre căutarea de sine, despre „efortul mental de a fi tu însăți” (Teodora Coman). Versurile „Cât mai departe de tot ce cunosc,/ Dar cât mai aproape de mine” încheie această carte oarecum inițiatică, o carte care spune, de fapt, povestea recunoașterii fricilor, vulnerabilităților, restricțiilor, limitelor și a descoperirii sinelui de dincolo de convenții și prejudecăți.
Cristina Alexandrescu scrie cu nerv, pe cât de laconic, pe atât de tăios, abordând probleme dintre cele mai stringente ale contemporaneității, fără a-și face manifeste cu orice preț afilierile ideologice. Primul poem, „Unde corpul meu nu contează”, pare să fie un demers #MeToo contra hărțuirii: „Să mă fac mică, să mă comprim,/ Să-mi simt inima aproape de creier./ Nu mâinile lor, nu frică, nu rușine// Sau ce lucruri mai simte o femeie/ Căreia îi place corpul ei, dar trebuie să-l ascundă.// Un animal rar doar pentru că sunt o femeie ok/ cu propria sexualitate./ Un animal rar care de acum trebuie să afișeze/ indiferență pentru siguranță”. Sunt expuse situații de viață agresive, clișee comportamentale, prejudecăți, convenții aberante „cu puternice reverberații psihologice” (Șerban Axinte): „Am derulat în minte toate evenimentele literare și/ M-am imaginat ripostând la gesturile sexuale/ În fața cărora am tăcut pe moment iar apoi mi-a fost scârbă”. La corporalitate, feminitate, sexualitate, dar și la „diversele forme de relaționare” (Alex Ciorogar) se revine și în alte poeme, făcându-se aluzie și la dezacordurile dintre generații și mentalități: „Am un corp impecabil, vino să vezi,/ Mama ar fi mândră./ Dacă s-ar întâmpla ceva și-aș ajunge la spital, toți/ Mi-ar admira igiena de fată bine-crescută” („Ceva de care mama să fie mândră”). Iar desenele inspirate ale Irinei Moroșan nu doar ilustrează poemele, ci și le completează, umplu nespusul, or, cum bine observa Șerban Axinte, „în acest gen de poezie, accentul cade pe lucrurile omise, nespuse”.
„Cât mai departe de tot ce cunosc” este o carte despre durere și traumă. „Unde te doare? Aici” este unul dintre poemele-pioleți, cu maxim efect emotiv, care dezvăluie profunzimea și amplitudinea suferinței morale. Cauzele acestei suferințe sunt multiple. De cele mai multe ori, acestea vin din copilăria traumatizantă, fie prin tratări violente („Spun iubire și mă strânge-n spate./ Un copil cu vânătăile la vedere” – „Thanks for the trauma”; „Uite, dacă o femeie crescută din violență cere să/ o iei în brațe, nu trebuie să pui întrebări, e nevoie/ de brațe puternice care să țină piesele împreună./ Știi că iau des hanoracul tău greu pe mine pentru/ că mă acoperă aproape în întregime/ Și dacă-mi place ceva în ultima vreme, e să nu fiu văzută” – „Cât mai departe de tot ce cunosc”), fie prin decizii dramatice („Nu zice nimeni că trebuie să-ți iubești părinții,/ cred doar că trebuie să găsești un motiv pentru care să le mulțumești. Un lucru bun a făcut și/ tata cu biletele de adio scrise și lăsate prin casă –/ când ajungi mare, trebuie să dai tot să nu ajungi/ ca el, iar dacă asta înseamnă că nu ai voie să-ți/ dorești să mori, atunci nu ai voie să-ți dorești/ să mori nici dacă îți dorești să-ți dorești să mori” – „Cât mai departe de tot ce cunosc”). În alte cazuri, contemporaneitatea e sursa durerii, poezia căpătând și accente civice: „Trotuare făcute și distruse imediat,/ Că au uitat să repare canalizarea.// Iubirea e fabricată tot la noi/ De asta mi-e silă” („made in ro”); „o minge de cauciuc fără speranță de viață/ Mă dă de pământ & mă întorc/ În scârbă.// La televizor mor oamenii”. Cristina Alexandrescu gestionează însă foarte bine emoția și o atenuează prin raportarea la lumea virtuală, unde aparențele sunt preferate trăirilor adevărate („Să luăm cina pe facebook, ce mișto/ Din profil, vom părea fericiți” – „faking things for a living”) și unde iubirea, ura sau indiferența sunt mai puțin intense, odată ce locul persoanei îl ia, de fapt, numele („Acum că ai ajuns/ În partea de jos a listei de chat/ Îmi dau seama că a trecut timpul”).
Versurile din această carte uimesc prin precizie și austeritate. Formularea este adesea gnomică („fericirea e un animal urât”, „fericirea e un animal care mușcă”) sau aluzivă („Ce spune despre trecutul meu/ Frica pe care o simt/ Când scrii cu/ CAPS LOCK?”). Directețea funcționează asemenea bisturiului, autoarea făcând „incizii în propria realitatea psihică” (Șerban Axinte) și, prin aceasta, determinându-și cititorul să dea drumul propriilor dureri și anxietăți. Carte cu impact emoțional, aș zice.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
