La prima lectură, volumul de debut al Iuliei Stoichiț, „BoJack is Payne” (Casa de pariuri literare, 2022), te lasă mască, testându-ți capacitatea de rezistență la „impudoare” și indicându-ți, cum observă Răzvan Țupa, „unde să îți bagi blândețea, dacă asta voiai să aduci la întâlnirea cu poezia”. Iulia Stoichiț scrie dur, scrie visceral, scrie ca și cum ar fi bântuită de toate anxietățile, frustrările, neidentificările gender și nonconformismele sexuale, provocându-i cititorului o paralizie perceptivă și reacțională („Pe măsură ce înaintam cu lectura, recunoaște Cosmin Leucuța pe coperta a patra, sprâncenele mi se ridicau tot mai sus și falca-mi atârna tot mai jos. E strașnică în felul în care se expune, sigură pe ea, curajoasă, vulnerabilă până te înhață, apoi dură până la final”). Nu voi insista însă asupra dimensiunii exhibiționiste a poemelor din volum, pentru că, dincolo de aceasta, se pot descoperi vulnerabilități și sensibilități neașteptate, dar și o bună cunoaștere a legităților de funcționare a poeziei.
„Senzual, incitant, kinky uneori, violent, neliniștitor, oricum complex” (cum îl numește Elena Vlădăreanu) este acest volum, definit de autoare drept OPN (Obiect Poetic Necalificabil), dar conținând și elemente de lirică a traumei, și retorică de poezie-manifest, și jocuri metatextuale, și referințe livrești sau cinematografice, și developări fidele ale realului, și criptări onirice. Construcție riguros elaborată, cartea este ca o trilogie (cele trei grupaje de poeme sunt ca trei povești cinematografice) despre Alana Payne și BoJack Horseman, personaje cu care Iulia Stoichiț se identifică, pentru a-și exterioriza trăiri, stări, reacții, atitudini etc. Textul-postfață „Hi, my name is – ha? – my name is – what? – Alana Payne” e un fel de Deus ex machina prin care se produce de-mascarea personajelor: „Îi mulțumesc și Alanei Payne că a vrut să se nască din mine. Îi mulțumesc «actorului» din spatele lui BoJack Horseman for lowkey grooming me un an de zile, până am împlinit 18 ani, și a rezistat în viața mea până semințele scuipate de el în viitor au prins rădăcini cât să se nască Alana Payne”. Așadar, Iulia Stoichiț scrie o carte despre căutarea și asumarea unei identități, despre necesitatea raportării la o identitate.
Descoperim în „BoJack is Payne” o poezie a traumei, iar modalitățile de realizare a acesteia sunt diverse. Uneori, se operează cu imagini arhetipale incluse într-un soi de scenariu kafkian al metamorfozelor (sau de horror), pentru a sugera incapacitatea adaptării la contigent: „Alana Payne era o Powerpuff Girl/ nu se născuse cu buric/ nu se jucase cu cordonul ombilical/ în burta mamei sale// se simțea atrasă de funii pungi/ de plastic garduri în care/ să-i rămână capul blocat// nu se simțea apropiată de mama ei/ de câte ori se îndepărta de ea/ îi ieșea o caracatiță/ de unde nu era buricul” („The Birth of Alana Payne”).
Alteori, sunt consemnate „întâmplări” sau transpuse în text poetic, prin acumulare, „narațiuni cotidiene preferate”, cum le numește undeva autoarea: „ultima zi de iarnă/ calendaristică/ merg cu ai mei în pădure/ ei stau să adune ghiocei/ mă duc înainte/ dau de o baracă metalică/ păzită de 2-3 câini nelegați/ (creierul zice flight/ cu toate că știe că/ nu pot să fug de ei)/ colții ating coapsa stângă/ alor mei le spun abia/ după ce au băut ambii alcool/ în mașină maică-mea/ îmi spune să fac la fel/ și când voi fi rămas însărcinată/ (toate femeile știu/ că primul copil îl avortezi)/ la finalul zilei avem fiecare câte un text” („500 Days of Alana Payne. And BoJack. Or maybe not”).
Cel mai mult impresionează însă asimilarea faptului de cultură și folosirea acestuia drept modalitate de exteriorizare a traumei: „apasă trăgaciul/ ținta e fix în fața ta/ cel care a încercat/ să-ți intre în chiloți/ și era cu aproape 40 de ani/ mai mare decât tine/ va deveni un corp din silicon/ prin care glonțul va trece/ în slow-motion/ din care va ieși suc de sfeclă roșie/ petalele tale nu vor fi pătate/ ca florile albe de câmp/ din django unchained// (nu ți-a plăcut niciodată/ coreografia sângelui la Tarantino)” („Alana Payne și coreografia violenței simbolice”). Iată că, se pare, debutanții ultimilor ani – mă gândesc și la Ioan Coroamă, Bogdan-Alexandru Petcu, Diana Cornea și alții – readuc faptul de cultură în poezie.
Iulia Stoichiț preferă referința cinematografică celei livrești (cum era de așteptat de la o carte care are pe copertă numele BoJack) – a se vedea și titlurile: „Eat pray love”, „500 days of Alana Payne”, „The anatomy of eating peaches”. Nu lipsesc însă nici referințele livrești, acestea apărând în cele mai neașteptate contexte: „gregor samsa/ mă privește condescendent”.
Alternanțele dintre erotismul exhibat și referința culturală (autoarea mișcându-se cu abilitate în ambele planuri) stratifică poemele, lăsând loc surprizelor poetice. Se pot descoperi versuri care dezvăluie sensibilități neașteptate, la graniță cu lirismul sentimental: „nu suferi de niciun reumatism/ dar ești cam moș –/ unul care încă îmi taie/ genunchii”; „îl întreabă/ «ce mă fac eu cu tine?»/ la fel cum face o mamă/ cu copilul ei deși i-a spus/ de nu știu câte ori/ să nu mai folosească/ rujurile ei pe post de carioci/ când colorează pereții// doar (mirosul de) mâna maicii domnului/ o atinge până acasă”. Aș cita aici și poemul „Pieliță smulsă”, în care se derulează un scenariu banal ce vine să definească cinematografic, prin imagini de o concretețe izbitoare, un sentiment: „dragostea neîmpărtășită/ e ca pielița de la un deget/ pe care o smulgi/ sângele începe să curgă/ îți dai masca jos/ (pentru că aștepți/ în stația de autobuz)/ sugi sângele/ dar nu e de-ajuns/ îți vine să te ștergi/ pe haine/ dar o faci în palma/ îmbibată de cretă/ ajunge și autobuzul/ găsești un loc liber/ te așezi/ scoți un șervețel/ și ții apăsat/ acasă dai jos/ creta și sângele cu/ apă și săpun/ la final/ îți admiri opera”. E unul din textele decantate ale Iuliei Stoichiț, iar această sedimentare a elementelor porno-cinematografice e spre binele poeziei.
Din aceeași categorie a surprizelor poetice fac parte și versurile care invocă moartea, uneori ambiguu, ca în finalul poemului „mâna virtuală întinsă” („i-am scris soției tale/ cu resturile corporale/ din baie/ după ce tu și Moartea/ ați folosit-o”), alteori ludic, ca în secvența intertextualizantă [252] din unul dintre cele șase poeme intitulate „500 Days of Alana Payne. And BoJack. Or maybe not” („va veni moartea/ iadul purgatoriul raiul/ vor arăta ca orașul/ din care dante a fost trimis în exil” – la ultimul vers din fragmentul citat, autoarea dă o notă care explică, ușor ironic, referința livrescă: „Cât te mai iei de versul ăsta din Pavese? S-a săturat și el de cât l-ai tot reciclat”).
„BoJack is Payne” este o carte ce contrariază în aceeași măsură în care surprinde plăcut, scrisă de o autoare care nu vrea să renunțe la teribilismul debutantului, chiar dacă – observă acest lucru Andrei Mocuța în prefață – „întruchipează și imaginea scriitorului de cursă lungă, sigur pe mijloacele care îi sunt la îndemână și pe care le folosește de-o viață întreagă”. Sunt curioasă dacă ceea ce va urma va fi un nou sezon „BoJack și Payne” sau o cu totul altă producție, diferită, dar la fel de surprinzătoare.
Lucia Țurcanu,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
