Zilele trecute mi-am vizitat o bună prietenă. Mamă a unui isteț, cu rezultate bune în clasele primare, dar care odată cu trecerea timpului a început să înregistreze rezultate din ce în ce mai scăzute la învățătură. Și cum notele pot fi un barometru al performanței școlare la un moment dat, s-a decis să vină în ajutor elevului de gimnaziu, cu pregătire suplimentară acasă. Cu toate acestea, notele au crescut cât să plutească, nu foarte confortabil, deasupra situației de corigență.
Ceea ce îngrijorase însă mama foarte tare a fost o pagină de jurnal, rătăcită în camera celui mic. O pagină în care își exprima neputința de a face față așteptărilor mamei, pe care începuse să o vadă ca pe un inamic care nu-i poate înțelege neputința.
Mama nu înțelegea că “este un copil prost”. Așa își spunea. Ea îi tot repetase că este un copil capabil, care ar trebui doar să se străduiască mai mult. Apatia, lenea, irascibilitatea și revolta erau puse de mamă pe seama vârstei, dar de fapt ele ascundeau deznădejdea. Mama văzuse doar efectul și încerca să-l corecteze, fără însă a căuta prea bine cauza. Strigătul de ajutor al copilului îl auzise și-l luase în serios doar când citise acele rânduri. Și-acum nu știa ce să facă.
Emoțiile negative ale copilului îl făceau să fie convins că nu poate, nu e bun și nu merită mai mult. Drept pentru care nu reușea să se mobilizeze pentru a face față greutăților. Iar rândurile scrise dovedeau că începuse deja să renunțe.
Nu cred că prietena mea e singurul părinte aflat în această situație. Tocmai de aceea, tuturor părinților mânați de bune intenții le spun ceea ce i-am spus și ei. Să arate că îi înțelege suferința și nu este singur pe drumul de a o depăși. Să nu îi minimalizeze suferința. Deși copilul are tendința să vadă totul ca pe o catastrofă, să nu-i spună că exagerează, ci să încerce să afle ce-l face să gândescă așa. Să-l ajute să-și regăsească optimismul povestindu-i situații în care și el, ca adult, credea că e o situație de nedepășit, dar care s-a dovedit până la urmă trecătoare. Să-i reamintească calitățile pe care le are și cum a reușit, datorită lor, să depășească situații grele din trecut. Să creeze situații în care copilul ar putea înregistra succese mici, care să-l scoată din cercul vicios al eșecurilor. Pe final i-am reamintit un lucru pe care îl știa deja: puterea exemplului personal. Optimismul, ca și deznădejdea, poate fi contagios.
Cu siguranță practica e mult mai grea decât teoria, dar merită efortul. Așa cum merită să rămâi implicat în viața copilului, întărind atitudinile sănătoase și ajutându-l să le depășească pe cele dăunătoare.
Doza de educație poate fi și ea de ajutor. Și părintelui și copilului!
prof. Maria Adriana Nichitean
