De curând am citit o postare care încearca să atragă atenția asupra fricilor pe care părinții le pot declanșa în copii, prin remarci de genul… „dacă nu mănânci tot din farfurie, nu te mai iubesc… dacă nu vii acum, plec și te las singur”… și multe altele, pe care le-am auzit poate și unii dintre noi în copilărie.
Frica de a nu fi iubit, frica de abandon, de doctor, de școală sau psiholog… multe au fost picurate în copilărie, actualilor părinți. Cu cele mai bune intenții, dar din lipsă de informare, părinții noștri au repetat aceleași sintagme cu care au crescut și ei… mari. Iar noi, mai toți, le avem în arsenalul de expresii de crescut și educat copiii, doar că mai informați fiind, facem alegeri. Unii le folosesc, alții nu.
Replica invariabilă a celor care folosesc în educație astfel de amenințări, pe care le mai condimentează la supărări mai mari și cu câte o palmă, două la fundul copilului, este: „..Ei lasă! Că și eu am primit bătaie când am fost mic și uite ce mare am crescut…”
Și când te uiți la un astfel de adult, constați că are dreptate. La exterior chiar a crescut mare. Doar că dacă îți faci timp să-i afli și înălțimea de la interior… găsești un adult anxios, care privește mai mult la greutățile din viitor fără a se bucura de prezent. Sau găsești un adult mereu dornic de a le face pe plac altora sau în așteptarea validărilor din partea celorlalți pentru a se simți valoros.
Mai poți găsi și adultul, aparent de succes, dar care în perfecționismul lui își ia pe umeri toate pe care le poate duce pentru că doar el le face bine sau un adult care simte dorința de a atrage atenția în permanență prin ceea ce știe și face, gesticulând mult și vorbind tare.
Mai găsești și adulți care consideră că și-au sacrificat existența pentru copii, așa cum au făcut-o și părinții lor.
Găsești și adulți nefericiți în cuplu care își duc mai departe existența trăindu-și fericirea doar privind la telenovele, pentru că nu cred că merită iubiți mai mult… și lista aceasta a adulților ar putea continua.
E drept că nu-i musai să fim cu toții fericiți, așa cum e la fel de adevărat faptul că unii nici măcar nu-și dau seama că fericirea există, pentru că n-a avut cine să-i învețe ce și cum stă treaba cu asta, în copilărie.
Nu spun că nu sunt și adulți care au reușit să iasă din paradigmele educaţiei cu frici mai târziu, la maturitate, cu efort, cu lectură, cu instruire, cu autoeducație. Dar a fost un travaliu ce ar fi putut fi evitat prin educație cu dragoste. Cu reguli, cu limite, dar cu dragoste exprimată și nu exprimată doar când copilul doarme și nu confiscată prin cuvinte aruncate la supărări…
Eu chiar cred că un adult care a fost educat în copilărie cu bătaia și crescut cu frici, a rămas de fapt mic… atât de mic, dincolo de statură.
Voi ce credeți?…
prof. Maria Adriana Nichitean
