Dintre debutanții anului 2022, Bogdan-Alexandru Petcu pare să fie cel mai atent la echilibrul dintre dimensiunea ideatică a poeziei și cea a particularului senzitiv. Cu studii în filosofie, dar neetalându-și neapărat lecturile, autorul transcender-ului (Charmides) raportează realitatea („construind & mistificând borgesian, alterând & colorând cu haz nebun Istoria”, scrie Ștefan Manasia pe coperta a patra a cărții) la concepte sau legități istorice, mizând pe cauzalitate în încercarea de a înțelege prezentul. Mai exact, istoria și filosofia joacă rolul de elemente ce ar putea stimula procesul de decantare a prezentului. Memoria trecutului se insinuează în prezentul tulburat și incoerent: „Celulele vechii omeniri/ se scurg pe stâncile unei planete/ în dezordine” (Noiembrie). Tocmai aceasta ar fi deosebirea dintre Bogdan-Alexandru Petcu și cei mai mulți dintre congenerii săi. Poetul ieșean nu face o poezie mnemotică și strict biografistă, ci se referă la memoria colectivă, diminuând până aproape de diluare manifestările egotiste (dominante, de altfel, în poezia ultimilor ani), nu se mulțumește să consemneze secvențe de realitatea imediată, ci conceptualizează, nu extrage resursele poeziei din trauma personală, ci construiește un eu care își asumă traumele umanității. Rezultă o poezie care afirmă, cum bine observă Bogdan Crețu într-o cronică din „Observator cultural”, „conștiința faptului că nu sîntem irepetabili. Că nu există sau nu ar trebui să funcționeze ierarhii identitare. Și nici competiții de personalitate”.
Personajul poematic din transcender este un eu vizional (nu vizionar!) ce-și construiește o biografie înregistrând biografemele celorlalți („El e un vizional. Își ia libertatea de a trăi perfect/ în capul său. /…/ mintea lui ascultă fado și/ folosește biografemele celorlalți/ pentru că nu își cunoaște istoria personală./ Nu o vrea. A blocat/ funcționalitatea memoriei”, În vizional) și transgresează (e un transcender!) prezentul supus unei reificări agresive în căutarea părții luminoase a lucrurilor („Tributar ca un râu neînsemnat,/ mă strecor printre oameni și lucruri./ Prefer non-umanul. /…/ Acum încerc să fiu blând,/ dar nu știu cu cine. Îmi place mult/ ceața din Tătărași. Anulează tot ce e/ diafan, respectiv transparent.// Rămân doar ochiul celui care privește/ și soarele undeva”, Cel care privește).
Versurile lui Bogdan-Alexandru Petcu sunt expresia „tentativei de a reconfigura umanul” (cum remarcă Șerban Axinte în „Dilema veche”), a încercării de a readuce sensibilitatea în actualitatea ostilă („Lumina are ceva uscat în ea./ E relativ greu să respiri. E relativ greu să fii optimist”, Lumina are ceva uscat în ea). Mai multe secvențe din carte sugerează necesitatea revenirii la sensibilitate: „Sufletul meu,/ ca un pirat somalez cu o sensibilitate aparte,/ se ascunde în lanurile de cojones și/ caută să îmi sugereze că sunt aproape” (Subliminal); „Cuvintele au o față sensibilă,/ îmi scrie Ioan și îl cred” (Gheață și obsidian); „Oamenii așteaptă cu nerăbdare pensia/ după mulți ani de muncă. Viața începe acum./ Le meno- și andropauză. Liniștea,/ sensibilitatea extremă înfloresc deasupra gardurilor/ din lemn putred. În fiecare zi/ sensibilitatea pare mai greu de acceptat./ Exprimarea e lacunară./ Oamenii țin unii la alții. Pentru ei,/ viața e un ghem de orez. Mic și moale. Prea fiert.// Se simte” (Transcender). Este, probabil, modalitatea prin care se poate înlătura partea înfricoșătoare a realului (vedeți și mottoul din Gianni Vattimo).
Neașteptat cumva pentru o carte postdouămiistă, transcender face trimitere (prin îmbinări surprinzătoare de referințe la concepte filosofice, mitologii ale lumii, anime-uri japoneze și alte realități ale civilizației consumeriste) la mitul christic, ca șansă de reabilitare a umanului, doar că impactul credinței în numele mântuitor e mai puțin vizibil, lumea mișcându-se către „o distopie de-a dreptul cutremurătoare” (Șerban Axinte): „Anemic, fără bani sau voință, caută alinare./ Repetă un nume. Și nu e numele lui. Mestecă. Ingerează ritualic silabe./ În centru e numele lui Iisus. Chewing Gum/ care aduce alinare.// Mizează în viața de zi cu zi pe intuiția sa./ Intuiția îl face să creadă că mântuirea/ e ceva organic. /…/ Fenomenele se succed, se reflectă./ Limbajul îi permite să vadă îngeri/ ca niște mașinării din tablă, cu multe rotițe./ Un corb mort în Copou. Cadavrul unei pisici/ pe stradela Delfinilor. Dincolo de ataraxie/ e un neîntins al fricii. Aici, pe podea, umbra mea/ curge. Umbra mea e transcender.// Eu sunt Sekizo,/ elefantul serii” (Sekizo, elefantul serii). Astfel, Bogdan-Alexandru Petcu este și nu este un reprezentant al postdouămiismului. Este, prin imaginarul post-umanului la care apelează adesea, și nu este mai ales prin această tendință de sondare profundă a dramelor umanului. Iar printre autorii formatori par să fie poeții de la Club 8 – Constantin Acosmei, Radu Andriescu, Dan Sociu –, amintiți discret în câteva poeme: „vreau să pot construi/ realități alternative din fenomene,/ din muzicile acosm(e)ice pe care le sesizez/ când beau vodcă la Radu” (Subliminal); „e fata/ pe role sau skate din poemele/ lui Dan Sociu” (Realități netede, neporoase).
Scrisă cu migală, matură, neconținând naivități specifice vârstei debutului, transcender este o carte care provoacă („Transcender te provoacă. Te face să-i citești paginile până la capăt”, scrie Radu Andriescu pe coperta a patra) și sensibilizează în același timp („cartea asta care iradiază frumusețe”, o definește Ștefan Manasia). O carte prin care Bogdan-Alexandru Petcu intră în literatură cu o voce distinctă. Să-l urmărim, sunt sigură că ne va mai surprinde.
Lucia Țurcanu
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
