Pentru că e 1 iunie, e clar că voi vorbi despre copilărie. Am mai vorbit adesea, dar aș vorbi despre ea de tot atâtea ori de câte m-aș întoarce la ea spre bucurie, mai puțin condiționată… Despre copilărie și sărbătoarea ei. Despre faptul că la început de iunie, indiferent dacă sunt în anul în care se fotografiază pentru a-și pune numele pe cartea de identitate sau anul în care își sărbătoresc alături de prieteni majoratul, toți se simt în această zi copii.
Puțini părinți aud la început de iunie din partea lor… „lasă-mă-n pace, nu mai sunt un copil!”… Astăzi și mai puțini dintre cei mici își spun… „vreau să cresc mai repede și să nu mai fiu copil”… Și tot astăzi mulți adulți gândesc… „ce n-aș da să mai fiu măcar o vreme copil”.
Mă întrebam zilele trecute dacă este copilăria de astăzi chiar atât de diferită de copilăria de ieri. Și-am început să compar…
Astăzi, copiii deschid ochii privind în ecranul televizorului sau al tabletei, ieri copiii deschideau ochii privind în ochii mamei, astăzi joacă tot felul de „shootere” în rețea, ieri se jucau cu soldăței de plastic, astăzi merg la cumpărături la Mall, ieri cumpărau de la aprozarul pe care îl deschideau pe pătura așternută în spatele blocului.
Astăzi leagănă în brațe păpuși ce plâng, râd sau chiar fac la oliță, ieri se jucau cu păpușa prețuită pentru că era singura primită în dar de la părinți. Ieri se cățărau în copaci, astăzi pe pereți speciali amenajați, protejați cu corzi… ieri mergeau la școală cu cheia de gât mândri- căci era semn că părinții au deja încredere în ei- azi merg la școală cu brățări Pandora atârnând la mână, la fel de mândri, dar din alte motive.
Ai spune că vremurile și copiii sunt total diferiți… Și totuși eu simt că nu este chiar așa. De fapt și ieri și astăzi, indiferent de timpuri, copiii deschid ochii privind spre ceea ce părintele își dorește să vadă copilul. Părintele este cel care-i îndrumă alegerile în privința felului în care se joacă, felului în care se îmbracă, felului în care vorbește sau se poartă…. cel puțin până intră în adolescență… Cel care s-a schimbat voluntar nu este copilul, ci părintele. Părintele de astăzi seamănă prea puțin cu cel de ieri. Iar minunea modelată de el, e rezultatul felului în care el, părintele de azi, acționează- diferit în comparație cu cel de ieri.
Drept care astăzi, de Ziua Copilului, îmi zic că toți copiii sunt minunați. Chiar așa, perfect de imperfecți, modelați cu răbdare sau nu. După timpul și priceperea părinților.
La mulți ani, copii minunați!
prof. Maria Adriana Nichitean
