full screen background image

DDE: Pe toate și pe prea puține

Doza de educaţie (DDE) – Citeam de curând o postare a președintelui Federației Naționale a Asociațiilor de Părinți din Învățământul Preuniversitar. Un personaj colorat, foarte activ pe rețelele de socializare, cu postări la fel de colorate. Mărturisesc că nu e în topul preferințelor mele, din cauza stilului ce nu e mereu academic și a prea multor opinii ce par mai degrabă personale decât ca reprezentând masa mare a părinților. Dar până la urmă e de apreciat că se implică. Și ca mai toți cei care se implică, adică nu doar stau pe margine și cârcotesc, își ia adesea comentarii la fel de colorate, cărora le răspunde într-un registru la fel de colorat.

Spuneam despre faptul că se implică, ceea ce e mare lucru pentru un părinte mai ales dacă nu i se cere asta. Despre implicare a vorbit și domnia sa într-o postare, în care analiza și dădea câteva direcții profesorilor despre cum să-și apropie părinții și să-i facă mai implicați. Iar de data aceasta i-am dat dreptate în cea mai mare parte.

Ca părinte m-am străduit cât am putut de des să răspund chemărilor școlii. Le-am lăsat pe toate deoparte când a fost vorba de o ședință cu părinții, despre a sprijini școala spre mai buna învățare și dezvoltare a copiilor. Poate nu au fost prea multe inițiativele plecate de la mine înspre școală, poate am așteptat eu prea mult ca școala să mă cheme spre ea… Ideea este că odată cu trecerea de la un ciclu de învățământ la altul, am simțit cum școala mă privește pe mine, ca părinte, cu mai puțin interes. Dacă în învățământul primar întâlnirile la școală erau dese și nu însemnau doar simpla comunicare a notelor, absențelor și a celor ce mai sunt de făcut ca elevii să aibă condiții propice învățării, odată cu gimnaziu și liceul lucrurile s-au schimbat abrupt.

Înțeleg că preadolescenții, adolescenții și tinerii au nevoie de independență, că nu mai e necesar ca părinții să stea tot timpul cu ochii pe ei la școală, dar parcă ruptura cu școala a fost prea mare. Am avut sentimentul că profesorul diriginte e doar cel care îmi comunică niște cifre legate de copil și cam atât. Din discuțiile cu alți părinți am înțeles că unii diriginți chiar s-au mirat văzând că merg la școală și întreabă ce le mai face copilul, nefiind în situație de corigență sau fără a înregistra absențe de scăzut nota la purtare…

Pe de altă parte, școala se plânge de dezinteresul părinților. De lipsa de implicare și de politețe din partea lor. Uitând că o cauză e aceea că s-au obișnuit să îi cheme la școală doar pe părinții elevilor care nu se prea împacă cu școala și doar ca să îi certe.

În scurt timp nu mă va mai chema nimeni la școală, pentru că încheiem etapa preuniversitară, elevul familie și-alături de el noi, părinții lui. Așa că pot trage o linie clară la final și să constat că nu părinții sunt principala cauză a neimplicării, ci în primul rând școala, care începând cu clasa a V-a uită că părintele îi este partener și nu doar o agendă de înregistrat absențe și note.

Dar cine știe… poate s-or schimba lucrurile cândva, când școala se va simți prea vlăguită să le facă pe toate și pe prea puține.

prof. Maria Adriana Nichitean

 

 

 

comments

comments