Doza de educaţie (DDE) – Cu ceva vreme în urmă, nu știu exact când dar cu siguranță în vreme în care fiul meu era într-una din clasele primare, auzise de la colegi o glumă. Venit acasă, mi-a spus-o cu gura până la urechi. “Știi care este cea mai iubită oră de la școală?… Pauza.”
M-a amuzat mai mult licărul ștrengăresc, decât gluma pe care o mai auzisem și care cred că era valabilă și în vremea în care eu eram de vârsta lui.
Acum vreo câteva zile mi-am reamintit gluma aceasta și mi-am zis că sigur dacă îl întreb pe el, nu o mai consideră valabilă. Și asta nu pentru că între timp i s-ar fi schimbat preferințele. Ci pentru că uneori, pauza de 10 minute dintre ore dispare cu desăvârșire. Am spus “uneori”, pentru că nu știu cât de des se întâmplă. Nu-mi spune, poate și pentru că simte că efortul depus la ore nu îl îndreptățește să solicite o pauză.
Oricum, am aflat singură de dispariția pauzelor într-una din zile, când trebuia să-i las ceva în timpul programului școlar. Deși în restul școlii pauza dăduse liber la gălăgie, ușa clasei lui era închisă. Liniște fiind dincolo de ușă, am bănuit că un profesor a prelungit cu un minut-două ora, pentru a finaliza o idee începută chiar înainte de a se auzi copoțelul.
Așa că am așteptat cuminte, fără să deranjez. Și-am așteptat, și-am așteptat, până s-a auzit din nou copoțelul. Salvată de clopoțel n-am fost nici eu, nici elevii clasei. Doar venirea următorului profesor ce avea oră la clasă a adus eliberarea…
Ce-i drept, mi se mai întâmpla și mie în vremea când eram la catedră să iau uneori 2-3 minute din pauza elevilor, dar compensam prin prelungirea ei cu aceeași durată. La gimnaziu însă, cum fiecărui profesor i se pare ora lui foarte importantă, legea aceasta a compensației nu mai e valabilă.
Așa că fără să-și dorească nimeni, e asigurată “transdisciplinaritatea” (e drept nu are nimic în comun cu cea cerută de Minister). Doar treci dintr-o disciplină în alta… direct.
Și atunci mă întreb de ce profesorii se miră de cât de energici sunt elevii în bănci în timpul orelor, simțind mereu nevoia să se foiască sau să-și tragă colegul din față de mânecă. Cum ar fi să fie puși ei, profesorii, să stea aproape nemișcați, concentrați să dea răspunsuri sau să acumuleze informații timp de mai bine de 60 de minute? Greu, nu?!
Greu e însă și să te pui în pielea altora, mai ales dacă sunt cu mult mai tineri și mai neștitutori.
De ajutor însă, ar putea fi și o doză de educație consumată în pauză.
prof. Maria Adriana Nichitean
