full screen background image

DDE: Copil frustrat, părinte trist, profesor neputincios

Doza de educaţie (DDE) – În ultima vreme am putut să constat un fenomen îngrijorător prin grădinițele și școlile pe care le-am colindat: tot mai mulți profesori care se simt mai puțin eficienți, mai puțin stăpâni pe situație, mai puțin capabili să ajute. E vorba de grupele de grădiniță sau sălile de clasă în care învață copii cu cerințe educative speciale. Profesorii încearcă să-i ajute să se integreze, să acumuleze minimum de informații. Dar de foarte multe ori toate eforturile sunt lipsite de rezultat. Profesorii nu doar că se simt total ineficienți în demersurile pe care le fac pentru a-i ajuta pe acești copii, ci au început să se simtă ineficienți și în ceea ce fac cu copiii tipici.

Ce este cel mai grav e că, și în școli și în grădinițe, am întâlnit astfel de copii care au nevoie mult de ajutor, dar care nu au fost diagnosticați de un specialist. Nediagnosticați fiind, nu beneficiază de alt sprijin decât de cel al părinților dincolo de porțile grădiniței sau ale școlii sau al profesorului, ambele insuficiente. Și-n felul acesta prezența la grădiniță sau școală e doar o schimbare de mediu, o plimbare înafara casei și cam atât.

De ce există astfel de copii? Pentru că în România lui 2022 mai există părinți care nu vor să se confrunte cu adevărul și nu duc copilul care are mare nevoie de ajutor la un specialist, chiar de teama diagnosticului. Le este teamă că ceea ce vor afla nu le va mai permite copiilor accesul într-o școală de masa, în ciuda faptului că școala de masă nu îi ajută real aproape cu nimic. Pentru că nu poate să ajute în lipsa unui profesor logoped, a unui profesor de sprijin sau a unui profesor consilier școlar. Dimpotrivă! Îi adâncește copilului frustările, părintelui tristețea, iar profesorului neputința.

Am toată aprecierea pentru părinții care nu își abandonează copilul bolnav și-l înconjoară cu grijă și dragoste. Doar că grija și dragostea nu sunt de ajuns dacă vrei să faci să-i fie mai bine unui astfel de copil. Refuzându-i evaluarea de care are nevoie îi refuzi chiar asta: mai binele! Și asta doar de teama unui diagnostic, de teama unei etichete, de teama că oamenii ar putea să te privească cu alți ochi pentru că ai un copil care are nevoie de mai mult ajutor.

Soluția? Deocamdată am găst-o într-o grădiniță din oraș, unde nu este trimis părintele la specialist cu copilul, ci vine specialistul la părinte și copil în baza unui parteneriat educativ… Nu intru în detalii, dar ideea e că nu putem doar să asistăm descurajați la acest fenomen, așteptând să vină de la minister soluția salvatoare sau să-i vină curajul de pe urmă părintelui. Ar mai fi o soluție mai dură, în care intervin instituțiile statului în forță, obligând părintele să-l ducă pe cel mic la specialist. Dureroasă pentru toată lumea…

Indiferent de soluție, profesorul este și el la mijloc. Important e să știe că are pârghii la rândul lui, și nu e musai doar să asiste neputincios și consumându-se, în astfel de situații.

prof. Maria Adriana Nichitean

 

 

Citeşte şi: https://vivafm.ro/2022/11/09/dde-profesionalism-si-diletantism/

comments

comments




Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza