full screen background image

Doza de educaţie: Prea mult, prea departe

DDE (Doza de educaţie) – Cu ceva vreme în urmă mi-am întâmpinat la aeroportul din Salcea rudele care reveneau pentru o scurtă vacanță în țară, din străinătate.

Agitație mare! Nerăbdare înaintea plecării sau a sosirii celor dragi, lacrimi de bucurie sau tristețe. Un spectacol uman fascinant, dacă aveai vreme să-l privești. Iar eu am avut. Stând pe unul din cele doar patru scaune din sala de așteptare a terminalului de sosiri, privirea mi-a fost atrasă de un cuplu mai în vârstă. Soț și soție. El stătea în spatele ei, cedându-i parcă prima vedere a celor dragi, cu înțelegerea dorului sporit pe care-l purta, mamă fiind. Ea, cu privirea pierdută printre ușile care se deschideau cu zgomot la fiecare trecere a celor care-și recuperaseră timpuriu bagajele și se îndreptau spre ieșire. Un nod nu contenea să se miște în sus și în jos pe linia gâtului, deși zâmbetul de pe buze ar fi putut sugera calmul.

În aceeași sală mulți tineri. În așteptarea revenirii părinților plecați la muncă cu speranța că le vor ușura copiilor traiul de acasă. Copii probabil la momentul plecării părinților în străinătate, adolescenți sau tineri deja, acum. Reacții diverse la regăsire. O strângere de mână și o bătaie bărbătească pe spate, bagaj preluat de mâinile mai tinere din cele muncite pe afară. Îmbrățișări calde, săruturi pe obraz din partea fiicei care ținea de mână cu un minut în urmă o bunică care-i purtase probabil ani de grijă, în lipsa părinților.

Și-o întâlnire în aparență rece, dar cred că cea mai fierbinte pe interior, a unei adolescente, cu mama pe care o întrecea în înălțime, mamă care poate își lăsase fiica acasă, în grija tatălui, crezând că banii vor compensa lipsa îmbrățișărilor.

Toate revederile fascinante, prin poveștile pe care le puteai închipui, privind simplele gesturi la revederea celor care nu se văzuseră de prea mult timp.

Privirea mi-a revenit spre cuplul acela de vârstnici, care încă nu-i reîntâlniseră pe cei care veneau de departe. Nodul sălta în gâtul femeii la fel, mișcat de emoția ce probabil o copleșa. Din când în când zâmbetul se lărgea sau micșora, la gândul revederii. Și deodată ochii femeii s-au aprins în lacrimi, iar prin ușă am văzut pășind un cuplu tânăr, care purta în brațe o fetiță. Iar mama a deschis brațele pentru noră, apoi pentru nepoată, păstrându-și toată puterea pentru îmbrățișarea finală a fiului rătăcitor, devenit tată la rândul lui undeva, departe de ea.

Și în momentul acela, deși străină de personaje, am putut simți toată dragostea, bucuria și tristețea mamei și fiului, pe care împrejurările îi țineau departe unul de altul. Și mi-am dorit să-mi strâng și eu în brațe fiul, dorind să fac mai mult aici, în țară. Lucruri care să-l facă să rămână aproape după ce va crește.

Și mi-am zis că poate ar fi de folos și aici educația în doze.

prof. Maria Adriana Nichitean

 

comments

comments




Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza