full screen background image
Poeți

Poeți contemporani cu Eminescu: George Coșbuc: începuturile poetice

Poeți contemporani cu Eminescu este un proiect al Memorialului Ipotești- Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”.

George Coșbuc s-a născut în anul în care tânărul Mihai Eminescu debuta (mai întâi în Lăcrimioarele învățăceilor gimnasiaști din Cernăuți la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul răposat într-a 12/24 ianuariu 1866, apoi în „Familia” lui Iosif Vulcan pe 25 februarie/9 martie 1866) și și-a publicat unul dintre cele mai cunoscute poeme ale sale, Nunta Zamfirei, în anul când poetul trecea în neființă (1889).

Începuturile poetice

Fiul preotului Sebastian și al preotesei Maria din Hordou (Bistrița-Năsăud) începe să-și manifeste interesul pentru literatură și înclinarea către poezie fiind elev la Liceul din Năsăud. Din 1880, activează în societatea de lectură „Virtus Romana Rediviva”, iar între 1883 și 1884 este președintele acestei societăți. În aceeași perioadă (mai exact, în 1882-1883) publică în „Muza someșeană”, revista-manuscris a liceului. În 1884, obținând o bursă din fondul public năsăudean, George Coșbuc se înscrie la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității maghiare din Cluj. În luna decembrie a aceluiași an, sub pseudonimul C. Boșcu (care, bineînțeles, este o anagramă), își începe colaborarea la revista „Tribuna” din Sibiu, cu snoava versificată Filosofi și plugari.

Debut în revista Familia

Peste câteva luni, George Coșbuc își face debutul în revista „Familia” (semnând tot cu pseudonimul C. Boșcu): pe 19/31 mai 1885, publică poezia Două întrebări, iar pe 30 iunie/12 iulie 1885 – Unde zbor. (Insistând asupra momentului literar în care G. Coșbuc intră în scena poeziei române, amintim că pe 13/25 ianuarie 1885 în „Familia” apărea textul Mihail Eminescu, în care Iosif Vulcan amintea de debutul lui Eminescu și de momentul schimbării numelui din Eminovici în Eminescu.

Tot aici era reprodus, după „culegerea apărută în 1884 la Socec et Comp. în București, în edițiune elegantă, (4 lei), sub titlul: «Poesii de Mihail Eminescu» cu o scurtă prefață de dl T. Maiorescu”, poemul Epigonii, „una din cele mai frumoase poezii ale lui [Eminescu], care deodată este un elogiu și o satiră /…/ prezentându-ne totodată și o altă notă caracteristică a lui Eminescu: pesimismul”, după Iosif Vulcan. Pe de altă parte, în aceleași numere ale „Familiei” în care își publica George Coșbuc cele două poeme mai erau prezenți cu poezie Ioan N. Roman și M. Pompiliu.)

Originalitate și talent

În 1886, Ioan Slavici îl invită pe George Coșbuc (care, fiind bolnav, își întrerupsese studiile) în redacția revistei „Tribuna” din Sibiu. Aici, în perioada 1888-1889 își va publica poemele: Nunta Zamfirei, Rada, Mânioasă, Numai una!, Fata morarului, Crăiasa zânelor. Cu concursul lui Titu Maiorescu, la insistențele lui Ioan Slavici, se stabilește la București în toamna lui 1889, unde rămâne până la sfârșitul vieții (9 mai 1918), fiind declarat „fugar” și nemaiputând să se întoarcă în Transilvania. Sosit în capitală, citește câteva texte la Junimea.

Deși Maiorescu „îi apreciază originalitatea și talentul”, relațiile dintre cei doi, dar și dintre Coșbuc și alți junimiști, rămân reci, iar „rezervele veneau din considerente politice” (Stănuța Crețu, Dicționarul literaturii române, vol. I, București, 2012). În „Convorbiri literare”, publică La oglindă (1890) și alte câteva poezii, între care și Rea de plată (1892).

Primul scriitor care a oferi o replică poeziei eminesciene

În 1893, la Editura Socec, apare volumul de poezii Balade și idile, urmat, în 1896, de Fire de tort. Atunci când îi apare prima carte, George Coșbuc este deja un poet format. El s-a afirmat, remarcă Mihai Zamfir, „destul de repede și cu succes neobișnuit, fiind cel dintâi scriitor care oferea, în poezia românească de dinaintea lui Macedonski, o replică verosimilă poeziei eminesciene – atunci tutelară și hipnotică. Propunând o poetică diferită de eminescianism, Coșbuc a făcut-o însă într-un mod opus modernismului macedonskian, deoarece mijloacele sale rămăseseră, stilistic vorbind, de natură «eminesciană».

…”un fenomen lingvistic, de o bogăție lexicală frapantă”

Ca și Eminescu, el se afla la sfârșitul unui lung drum ale cărui origini se pierd undeva în trecut. Apărut pe orizontul nostru literar în ultimii ani ai Luceafărului, dar distanțându-se programatic de acesta, poetul ardelean s-a ivit exact la timp” (Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. I, ediția a 2-a, Iași, 2012).

Deși practică la început formule poetice comune epocii, George Coșbuc s-a impus ulterior datorită „clasicismului de nuanță populară” și „lirismului discret” (Stănuța Crețu) care-i definesc creația. În același timp, „fără să fi avut geniul verbal eminescian și nici siguranța absolută a lui Eminescu în ceea ce privește utilizarea registrelor stilistice”, el rămâne totuși, după Mihai Zamfir, „un fenomen lingvistic, de o bogăție lexicală frapantă”.

Lucia Țurcanu,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”

 

FILOSOFII ȘI PLUGARII

(fragment)

Ce-ați visat, dragii mei sfetnici? Așa-i dar c-ați dormit bine?
Ați văzut chiar pe Sofocles, pe jupân Plato și-n fine
Ați întins o conversare cu Omer măria-sa?
Fericit e muritorul care se poate visa
Discutând cu Aristotel de berbeci și de cârlani,
Despre dreptul filozofic în numărarea de bani!
Ce mai spune păscălia? și planeții cum o duc?
Saturn, cum s-aude-n țară, și-a fost pierdut un papuc,
Fu silit dar să rămână acasă și să citească
Cântul douăzeci și patru din Odiseea grecească?
Ah, uitam… ce-i cu bătrânul cel de ieri? Ce-ați tâlmăcit?
Desigur, Pallas Athene totul v-a descoperit!
Sfetnicii ard de mânie. Unul dintre dânșii-ncepe
Să spună c-acele vorbe așa și-așa le pricepe.
Craiul, care știe totul, glumind, iarăși i-a-ntrebat:
Conversarea cu Apollo cam câți galbeni v-a costat?
Sfetnicii tăceau piscis in torente; tăceau, dar
Nu puteau de ciudă multă nici să respire măcar.

Craiul serios atuncea, dezbrăcându-și ironia:
Vedeți, dragii mei, acuma ce-ajunge filozofia?
N-am făcut lucrul acesta din răutate, deloc,
Nici din glumă, ca astfel să-mi pot bate de voi joc.
Nu! Voința mi-a fost numai să v-arăt că omul știe,
Să trăiască-n lumea mare și făr de filozofie!
Am voit să v-arăt cum că și plugaru-i om isteț,
Chiar așa de-nțelept poate, tocmai precum voi sunteți!
Am voit să v-arăt numai ce nebuni ați fost anume,
Când v-ați numit muritorii cei mai înțelepți din lume!…
Nu-mi pasă! Pe-Omer, pe Plato citiți-i, dacă puteți;
Dați de cap cu Herodotul, ori cu capul de pereți,
Lui Virgil îi faceți ode, invitându-l cu plăcere
La un prânz bogat, de gală, ori la o tură de bere
Nu-mi pasă! Însă de-aceea, vă spun drept că-mi pasă mult:
Nu vă lăudați știința; asta nu pot s-o ascult!
Nu acela-i om cuminte, care tot mereu vorbește
Despre-nțelepciunea-i multă, nu acel ce se fălește,
Că de rost știe pe Plato, nu acela e mintos
Ci acel ce cu-umilință tace, ține capul mai în jos!
Cest din urmă-i om cuminte, cel dintâi o tidvă seacă:
Spicul gol de grâu se-nalță, cel plin însă-n veci se pleacă!
În urmă să știți și-aceea că sunt mulți dintre plugari,
Ageri, cumpeniți la fire ca oricare cărturari,
Nu filozofia-l face pe om înțelept sub soare
Ci mintea cea sănătoasă, câștigată cu sudoare,
De-aceea nicicând plugarul nu-l luați în râs de sus:
În oala acoperită nu știe nimeni ce-i pus!

(1884)

 

DOUĂ ÎNTREBĂRI

Și știți voi ce e moartea

Și viața iarăși ce-i?

Ah, moartea-i noaptea, viața

E ziua, dragii mei!

 

Știți voi, din aste două

În jur ce-mi dominează?

Nici ziua, dar nici noaptea,

Ci-acum înserează!

(1885)

 

UNDE ZBOR

Unde zbor, ah unde zbor

Lacrimile din amor?

Poate-n cer, poate că-n lună,

Poate-n flori, poate-n furtună?

Ori se uscă numai-n vânt,

Făr-de urme pe pământ?

Nu! menirea lor e sfântă;

Nu se uscă, nu se svântă,

Ci conduse de-un lung dor

Drept în inimă scobor…

Din ea ies, în ea scoboară:

Oh, sărmana inimioară!

(1885)

 

NUNTA ZAMFIREI

(fragment)

Iar când alaiul s-a oprit
Și Paltin-crai a stărostit
A prins să sune sunet viu
De treasc și trâmbiți și de chiu
Dar ce scriu eu? Oricum să scriu
E nemplinit!

Și-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foișor
Ieși Zamfira-n mers isteț,
Frumoasă ca un gând răzleț,
Cu trupul nalt, cu părul creț,
Cu pas ușor.

Un trandafir în văi părea;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.

Și ea mergând spre Viorel,
De mână când a prins-o el,
Roșind s-a zăpăcit de drag,
Vătavul a dat semn din steag
Și atunci porniră toți șireag
Încetinel.

Și-n vremea cât s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrângăneii la opinci
Ca-n port de sat.

Trei pași la stânga linișor
Și alți trei pași la dreapta lor;
Se prind de mâini și se desprind,
S-adună cerc și iar se-ntind,
Și bat pământul tropotind
În tact ușor.

(1889)

Poeți

Vă recomandăm să citiți și:

Memorialul Ipotești organizează Incubatorul de lectură (ediția a cincea)

Poeți contemporani cu Eminescu: Mircea Demetriade și spectacolul revoltei

 

comments

comments




Notă de informare privind protecţia datelor personale

Acceseaza