Poeți contemporani cu Eminescu: „Franțuzitul M. Korné”     

Junimist din 1865, Mihail D. Cornea a debutat în „Convorbiri literare” în 1867, publicând, în nr. 3 al revistei, poezia O lacrimă. Lectura acestui text la Junimea „a făcut furori” (Eugen Lungu). „A fost un eveniment poezia aceasta”, își amintește Iacob Negruzzi. „Mai mulți compozitori au pus-o îndată în muzică, lăutarii o cântau în toate părțile, băieții și fetele o știau pe dinafară”. În antologia Poeți de pe vremea lui Eminescu, Eugen Lungu observă că O lacrimă „e o poezie foarte sentimentală și trebuie să cunoști climatul poetic de la 1867 ca să înțelegi entuziasmul total al junimiștilor captivați de acest tip de lirism”. Despre sentimentalismul versurilor scrise de junimistul de care l-a legat și o strânsă prietenie și despre succesul de care s-a bucurat acesta la începuturile „carierei” sale literare scrie și Iacob Negruzzi în Dicționarul „Junimii”: „Odinioară poet foarte sentimental, acum avocat foarte puțin sentimental. Era o vreme când își făcea intrarea în «Junimea» cu un aer maiestuos și triumfător, care însă nu impunea deloc. A scris multe poezii à la Heine. A scris și poezii franceze. Lacrimi duioase curgeau pe obrajii săi când le cetea prin saloanele din Iași. Cetirile lui Cornea deveniseră chiar modă într-o iarnă”. De fapt, cea mai intensă activitate literară a avut-o între 1867 și 1869, când a publicat în „Convorbiri literare” cele mai multe dintre poemele sale (La gura sobei, Din depărtare, Disperarea, Amicului meu I. N [egruzzi], Plecarea, Mustrarea, Domnița și robul, La dânsa ș.a.). Va reveni cu două poezii în publicația ieșeană abia în 1891 (Dac-aș fi) și 1892 (Un veac). Poemele scrise în limba franceză le-a adunat în volumul Poésies, apărut în 1868. Activitatea juridică l-a copleșit însă, aparițiile sale literare fiind din ce în ce mai sporadice. Născut pe 13 octombrie 1844 la Iași, în familia paharnicului Dimitrie Cornea, Mihail D. Cornea și-a făcut studiile la Liceul „Louis le Grand” din Paris. Întors în țară, s-a stabilit la Iași, unde a deschis un birou de avocatură împreună cu A.D. Xenopol, frecventând în aceeași perioadă ședințele Societății „Junimea”. În 1872, s-a mutat însă la București, unde a practicat avocatura. S-a stins din viață pe 26 iulie 1901 în Bușteni, Prahova. Activitatea poetică a lui Mihail D. Cornea, destul de restrânsă, nu a îndreptățit, după Dan Mănucă, „speranțele junimiștilor, care îl socoteau un scriitor de mare viitor. Versurile sale, pronunțat sentimentale, sunt izvorâte dintr-un temperament prea ușor inflamabil. Dovedind suficient meșteșug artistic, ele se sprijină, în cea mai mare parte, pe locurile comune ale liricii românești dintre 1860 și 1870, accentuând notele languroase. Alături de Th. Șerbănescu, Mihail D. Cornea este unul dintre poeții reprezentativi ai Junimii, în ce privește versul de album. Asemenea multor poeți din societatea ieșeană, și el îl imită pe Heine, uneori în mod declarat [la începutul părții a X-a din poemul Din depărtare, bunăoară, menționează: „Imitațiune din Heine (pe un album)” – n.m., L.Ț.]. Mihail D. Cornea a rămas cunoscut mai ales ca autor al unui volum de versuri scrise în limba franceză, motiv pentru care junimiștii îl porecleau «Franțuzitul». Fără valoare deosebită, ele se remarcă totuși prin fluența ritmului, mânuit cu multă abilitate. Câteodată, Mihail D. Cornea reia modele strofice de la D. Bolintineanu și V. Alecsandri, pentru a introduce clișee din lirica românească a epocii într-o poezie care, în ansamblu, este tributară atât clasicismului francez, cât și lui A. de Musset”. Apreciat în epocă mai ales ca poet de salon, versurile fiindu-i răspândite, cu precădere, sub forma liedului, Mihail D. Cornea a fost și un poet al structurilor riguros gândite. Citite astăzi, poemele sale poate nu impresionează prin tematică și imagistică, dar par viabile datorită, pe de o parte, muzicalității lor și, pe de altă parte, simetriilor arhitectonice, repetițiilor cu efect intensificator (anafora, de exemplu), interogațiilor și exclamațiilor retorice etc.   Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” O LACRIMĂ   Am fost în lume și eu odată, Cu suflet june și plin de dor, Credeam atunci că viața toată E un vis dulce de lung amor.   Credeam că omul cum vine-n lume Păn′ se așterne într-un mormânt Cântă un cântec fără de nume Ce naște-n pieptu-i și piere-n vânt.   Credeam că floarea crește sub pasu-i, Și că-și desfată ochi-n sănin, Cerul surâde, credeam, la glasu-i, Și tot ascultă al său suspin.   Pe-a vieții valuri înșelătoare, Pluteam atunci neîngrijat, Păn′ ce de stânce spăimântătoare Mica mea barcă s-a sfărâmat!   Nu mai sunt astăzi ce-am fost odată, Tristul meu suflet e fără dor, Nu mai cred astăzi că viața toată E un vis dulce, de lung amor.   Azi văd că omul cum vine-n lume,  Păn′ se așterne într-un mormânt, Geme un gemet fără de nume Ce naște-n pieptu-i și piere-n vânt,   Azi văd că spinii răsar sub pasu-i Și că privirea-i se pierde-n nor Cerul s-închide, azi văd, la glasu-i, L-a lui durere nesimțitor,   Azi stau pe maluri privind cu jale Ruinele barcei plutind mereu, Cum vântul soartei, în a lor cale, Le mână, mână pe placul său.     DESPERAREA (fragment)   O! Brațele-ți mumă, deschide-le natură, Cu inima în sânge, cu sufletul zdrobit Din viața de saloane, slută caricatură A vieței de simțire, mă-ntorc, fiu rătăcit!   Deschide-a tale brațe și las-a mea durere Sub boltele senine să geamă după plac, Să plâng, cât pot în pace: nu-mi trebuie mângâiere, Jălește-mă, natură, răul e fără leac!…     DIN DEPĂRTARE (fragment)   IV N-auzi tu parcă-mi șoptește         Glasul îngeresc? Nu! e vântul ce vuiește,         Frunzele șoptesc! Nu vezi tu cum strălucește         Ochișorul său? – Nu! e steaua ce lucește         Sus pe capul tău! Ah! o simt, mă netezește         Alba mâna sa. – Nu! e creanga ce pălește         Des pe fruntea ta! Dar în mine, lângă mine         Simt, ș-o văd pe ea. – Simți, copile, doru-n tine         Și vezi umbra ta!   IX Mulți îmi spun că-i nebunie         Tot amorul meu – Dar în…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM

comments

comments