Veronica Micle a rămas în istoria literaturii române, întâi de toate, ca „iubita lui Eminescu”. Creației sale poetice i-au fost consacrate foarte puține studii, deși, după ce a debutat cu schițe în 1872, în „Noul curier român”, a publicat versuri în revistele: „Columna lui Traian”; „Convorbiri literare”; „Familia”; „Revista literară” ș.a., iar în 1887 i-a apărut volumul Poesii (Librar-editor Ig. Haimann, București). Că poeta Veronica Micle „ar fi o incertă și smerită umbră a lui Eminescu”, s-a spus, subliniază Eugen Lungu în antologia Poeți de pe vremea lui Eminescu, „chiar din momentul când își tipărea /…/ prima și ultima sa carte de Poesii apărută în timpul vieții. Extazul justițiar al tânărului Delavrancea n-a lăsat nimic din ea («poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemare de a spune ceva nou pe lume»), nerefuzându-și plăcerea de a-i pune textul pe două coloane, adică de a-i incrimina plagiatul, evident, din Eminescu”. Mai târziu, și G. Călinescu o consideră doar un epigon al lui Eminescu, rezervându-i un singur alineat în Istoria literaturii române de la origini până în prezent: „În Convorbiri literare, în Columna lui Traian, la Literatorul și, în cele din urmă, în Revista nouă, Veronica Micle (n. Ana Câmpeanu, la Năsăud, 22 aprilie 1850, greco-catolică, căsătorită în 1864 cu Ștefan Micle, m. august 1889) publică din când în când poezii patetice fără intimitate și mai ales eminesciene”. Este adevărat că Veronica Micle nu a avut suficientă individualitate și forță poetică încât să se detașeze total de formula eminesciană. Spre deosebire de alți epigoni însă, la ea, eminescienizările „sunt mai curând un fapt sentimental decât literar”, „acolo unde alții văd mimetism nu ar trebui să vedem decât un dialog afectiv, o sintonizare, o acordare de frecvențe”, remarcă Eugen Lungu, aducând câteva exemple de versuri care se vor, de fapt, „un răspuns, un ecou, o umbră” la versuri eminesciene: El: „Și dacă norii deși se duc/ De iese-n luciu luna,/ E ca aminte să-mi aduc/ De tine-ntotdeauna”. Ea: „Și dacă-un dor mai simt în piept/ Când se ivește luna/ E ca să nu te mai aștept/ Și azi ca-ntotdeauna”. El: „Din valurile vremii, iubita mea, răsai/ Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai”. Ea: „Din valurile vremii apari să dai lumină/ Cugetător budist născut în altă lume”. Este un dialog ce pare să se bazeze pe un joc intertextualizant și în care intră, la un moment dat, și Eminescu. Bunăoară, în 1875, Veronica Micle publică – în „Convorbiri literare”, nr. 9, din 1 decembrie – poezia Fugi îți zic…: „Fugi” îți zic, căci a mea minte Prevestește numai rău; „Nu te du”, șoptește-n taină Sufletul și dorul meu. Tu cunoști câtă iubire Pentru tine eu păstrez Ș-apoi cu cuvinte rele Cum mereu te depărtez; Și nu știi cui a te-ncrede: Vorbelor ce ți-am rostit, Sau iubirii făr’ de margini Ce tu-n ochii-mi ai cetit. Vai! și eu nedumerită Mă muncesc cu mult mai mult Căci nu știu ce-o fi mai bine: Mintea, inima s-ascult? Trei ani mai târziu – mai exact, în 1879 –, „în replică la dilematica întrebare a Veronicăi” (Eugen Lungu) din finalul poeziei citate mai sus, Eminescu scrie poemul Minte și inimă, a cărui primă parte se încheie cu următoarele catrene: Alta-i pacea sufletească Care e rodul iubirii Și acolo e tăcere, Dar tăcerea fericirii. Tu lucrezi iar el acasă Poate sta, poate lucra, Dar din când în când aruncă Ochii lui asupra ta. Și se uită lung la tine. Doamne! limpede mai știe Cum că fără tine lumea I-ar fi chiar ca o pustie. Vii la spate, vezi ce scrie, Peste șiruri tu alergi, Îi iei pana chiar din mână, Singură vo vorbă ștergi. Și să crezi că ștears-o lasă Dacă tu vei zice: nu. Te aprobă căci în minte-i Și în inimă-i ești tu. Putem observa cu ușurință cum se realizează un dialog ludic între cei doi. Mai mult, versurile lui Eminescu ilustrează nu doar intimitatea erotică dintre cele două personaje poematice (devenite și personaje centrale ale istoriei literaturii române), ci și un fel de intimitate creativă, pe care o găsim sugerată și în scrisorile pe care și le-au trimis. Volumul de corespondență inedită Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, îngrijit de Cristina Zarifopol-Illias și publicat în anul 2000 la Editura Polirom, dezvăluie nu doar povestea de iubire, sau dialogul sentimental, dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, ci și – chiar dacă sporadic – un dialog de altă natură, o comunicare literară. Veronica este inițiată de poet în laboratorul său de creație, devenindu-i astfel confesoare. Iată două scrisori ce pot servi drept mărturie a comunicării creatoare dintre cei doi. Prima este din 10 martie 1880: „Scumpă Cuță, Dacă vei da versurile mele să se publice în «Convorbiri», te rog să corijezi strofa întâia astfel: O mamă dulce mamă etc. în loc de: Salcâmi-și scuture floarea de toamnă și de vânt vei pune: Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt. Al teu pentru totdeauna Emin”. Cea de-a doua scrisoare este din 8 februarie 1882: „Momoți, Scrisoarea de la 5 am primit-o în 7. Te rog să-mi spui dacă primești regulat scrisorile mele, căci și mie îmi vine ideea să le numerotez ca vestita femeie din romanul francez. În scrisoarea de ieri, preocupat de gelozie, am uitat să-ți zic că tu ești Momoți a mea – numai a mea, că ești gingașă ca un crin și albă ca și el, dar nu așa de cuminte. Titus îmi propune să-mi editez versurile și am și luat de la el volumul 1870-71 din «Convorbiri» unde stau «Venere și Madonă» și «Epigonii». Vai, Muți, ce greșeli de ritm și rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putință a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârșit să cercăm. De-ai fi aici te-aș pupa! Dar așa să pup în vânt? Căci tu ești începutul și sfârșitul vieții mele, cu tine se-ncepe și se-ncheie gândul meu, al lui Emin”. O formă de dialog…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu: Veronica Micle – Mihai Eminescu: dialog poetic
Articolul anteriorTaxe mai mari pentru taximetriștii din Târgu Neamț
Articolul următor2021| Un an rodnic pentru Spitalul Clinic de Obstetrică și Ginecologie „Elena Doamna” din Iași
