Mihai de Bonacchi (sau Mihai Gregoriady de Bonacchi) este un „convorbirist” modest, „șters și cu pretenții nobiliare”, căruia „îi datorăm poezii ușor eminescianizante, într-un ton Lenau mai grațios”, cum îl caracterizează necruțătorul G. Călinescu. Născut, în 1842, în familia unui negustor grec, a urmat liceul la Dresda (1853-1861), apoi Facultatea de Drept la Berlin, luându-și doctoratul în științe juridice. Întors la Iași în 1865, participă la câteva ședințe ale Societății „Junimea”. A fost procuror la Curtea de Apel din Focșani și senator de Galați. A debutat în 1868 la „Convorbiri literare”, unde și-a publicat ulterior majoritatea scrierilor – circa cincizeci de poezii. A mai colaborat la „Revista contimporană”, „Columna lui Traian”, „Lumea ilustrată” ș.a. În 1890 și-a adunat toate poemele într-un volum, Poesii de Mihaiu de Bonacchi, publicat la Haimann Librar Editor din București. Este și autorul câtorva nuvele, unite în volumul Despre talpa țerei. Nuvele sătești (Haimann Librar Editor, București, 1891). Mihai de Bonacchi este printre cei dintâi traducători în limba română ai odelor lui Anacreon. În 1889 apare culegerea Cântice lirice (Galați, Tipografia Cooperatistă), în al cărei cuvântCătră cetitori zelosul traducător scrie despre necunoașterea suficientă a poetului care a influențat considerabil începuturile liricii românești: „ce[e]a ce m-a îndemnat a traduce aceste ode și a oferi iubitorilor de literatură și un studiu asupra vieței și scrierelor unui poet care a trăit cu 2448 ani [sic!] înaintea noastră, este că de multe ori mi s-a întâmplat a auzi vorbindu-se de Anacreon și «genul anacreontic» într-un mod care m-a convins că mulți și chiar și mulți bacalaureați, nu știu decât foarte neexact cine a fost acest poet și care sunt scrierile sale – când Musa lui Anacreon a exercitat o înrâurire însemnată asupra poesiei lirice la români și tot ea a născut, fie direct, fie indirect, și lirismul modern”. A mai tradus un fragment din romanul Metamorfozele (sau Măgarul de aur) al lui Apuleius, sub titlul Psyche (București, Haimann Librar Editor, 1890), dar și texte din Heine și August von Platen. S-a stins din viață pe 2 ianuarie 1898 la Galați. Poeții pe care i-a tradus i-au influențat puternic propriile scrieri. Cele mai multe dintre poeziile lui Mihai de Bonacchi sunt texte scurte (trei-patru strofe), scrise după modelul lui Anacreon și Heine. În Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Dan Mănucă accentuează aceste influențe, remarcând, în același timp, și originalitatea unor poeme: „Deși preferă atmosfera nocturnă și afirmă un pesimism întunecat, versurile sale înclină către concepția anacreontică și, uneori, horațiană. Motivul «carpe diem» străbate cu discreție toate poeziile lui. Partea cea mai durabilă a liricii lui Mihai Gregoriady de Bonacchi o constituie pastelurile care, cu toată admirația autorului față de Alecsandri, se arată a fi libere de orice influență. Ele se disting prin gingășia lor zglobie, ritmul ușor și anacreontismuldiscret. Într-un colorit bogat și baroc, pastelurile înfățișează tabloul unei naturi opulente și scânteietoare. G. a simțit o atracție deosebităpentru poezia marină, fără însă a reuși să treacă de imaginea livrescă și plată. Poemul său În priveliștea mării este, în mare măsură, o imitație a întinsului poem al lui Heine Die Nordsee (Marea Nordului), utilizând cu îndrăzneală versul alb. Baladele scrise de el, influențate atât de folclorul românesc, cât și de romantismul german, anticipă uneori, ca subiecte și chiar ca structură metrică, pe G. Coșbuc”. Eugen Lungu îi include în antologia Poeți de pe vremea lui Eminescu poemele Am văzut în visul nopții… (se pare că e textul cu care debutează în „Convorbiri literare”), Cetatea „Neamțului”, Un călător s-oprește-n drum, Am privit ochi-ți albaștri, Unei gure rele, Sonet, făcând următoarea constatare: „Semna, se vede, sonor și lung, încă într-un fel: M. Gregoriady de Bonacchi sau Mihail Grigoriadi-Bonachi. Nu l-am descoperit nici în Albumul «Junimii», nici în Tablou, nici chiar în Dicționarul… pedantului și conștiinciosului Iacob Negruzzi”. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” *** Am văzut în visul nopții Că plângeai la crucea mea Și simțeam a tale lacrimi, Pe mormântu-mi cum curgea, În mormântu-mi când voi zace, Astfeli cred că voi vedea, În cel vis d-eternitate Chipul tău, iubita mea. SONET La moartea lui Vasile Alecsandri Când din dumbravele-nverzite, Privighetoarea a tăcut, În jur par toate pustiite, În fire totul pare mut. De ce plâng triste și cernite, Cu gândul de amar bătut, A Romei ginte strălucite, Când vara încă n-a trecut? A lor dumbrave sunt pletoase!… A lor câmpii sunt aurii!… De ce stau toate tănguioase? Preveghetoarea cea latină S-a stins! un chin ce nu s-alină… De-aceea toate par pustii. AM PRIVIT OCHI-ȚI ALBAȘTRI Am privit ochi-ți albaștri Și surâsul tău nespus. Și de-atunci, nu am odihnă, Pacea vieței mi s-a dus; În zadar mi-am pus silința Să te șterg din ochii mei, Chipu-ți s-a-ngropat în mine, Luminat de ochii tăi; Fie ziuă, fie noapte, Mă urmezi, nu văd prin vis. Decât ochii tăi albaștri Și nespusul tău surâs; Iar pe buzele-mi uscate De-un lung dor de sărutat. Umbra sărutărei tale Luneca neîncetat. UNEI GURE RELE Am o vecină gură rea, De-o viespe a fost mușcată, Nu-i alta ca vecina mea… Căzu înveninată Viespea…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu: „Convorbiristul” Mihai de Bonacchi, un anacreontic discret
Articolul anteriorSpitalul CF Pașcani va reduce numărul de paturi destinate pacienților infectați cu Covid-19
Articolul următorZiua Bucovinei va fi marcată duminică la Rădăuţi
