full screen background image

Poeți contemporani cu Eminescu: Iosif Vulcan: încercări poetice

Gazetar și animator cultural de prestigiu, membru al Academiei Române, fondator al revistei „Familia” și „naș literar” al lui Mihai Eminescu, pe care îl debutează cu poemul De-aș avea în nr. din 25 februarie/9 martie 1866 al publicației de la Pesta, „schimbându-i și numele în Eminescu din acela de Eminovici” (G. Călinescu), Iosif Vulcan a fost și un scriitor prolific. „Scria de toate, aflăm din Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, mult, grăbit, fiind într-un fel redactorul universal al «Familiei», unde îi apar mai întâi lucrările literare. Folosea și pseudonimele Spinu Ghimpescu, Urzica Spinescu, Spinuza Urzicescu etc., iar tălmăcirile din poezia lui H. Heine, Victor Hugo, Pierre-Jean de Beranger, versiunile la romane de Al. Dumas (Colomba, 1865; Cavalerii nopții, I-V, 1870-1871), Jules Verne (Călătorie de pe pământ în lună, în jurul lumei, 1876), Xavier de Montepin (Secretele castelului, 1877-1878), Claire de Chandeneux (Misterul nopții, 1880) etc. le semna uneori Iosif Holodan”. Născut la 31 martie 1841, în Holod, județul Bihor, Iosif Vulcan și-a făcut studiile la Leta Mare (1847-1851), Oradea (1851-1859) și la Facultatea de Drept a Universității din Pesta (1859-1863). A debutat cu corespondență în „Telegraful român” în 1859, i-ar primele versuri le publică, în aceeași revistă, în 1860. În 1863, scoate, împreună cu G. Ardeleanu, ziarul „Umoristul” (devenit, în 1867, „Gura satului”). În luna iunie a anului 1865, a întemeiat revista „Familia”, mutată în 1880 la Oradea, periodic pe care îl va conduce timp de 42 de ani și al cărui program era de a răspândi cultura românească în Transilvania. „Șezătoarea” este o altă publicație pe care o înființează (1875-1882), fiind destinată în primul rând locuitorilor satelor. A fost membru al Societății „Astra”, inițiator al Societății literare „Petru Maior” a românilor din Budapesta, întemeietor al Societății pentru un fond de teatru român (1870). În 1879, devine membru corespondent, apoi, în 1891, este ales membru deplin al Academiei Române. Discursul rostit laintrarea în cel mai înalt For Cultural al României a fost tulburător: „…mă închin celebrilor sacerdoţi care au ilustrat şi ilustrează altarul ştiinţelor române. Admirându-i smerit,mă întreb: să cutez a intra? Şi pe când mă încerc să-mi răspund, văd columnele de marmoră ce ţin templul, cum se razemă pe pietrile de stâncă, iar pietrile cum sunt legate deolaltă de muşchi… Dacă n-ar fi muşchiul, cum s-ar închega pietrile, unde ar fi pedestalul columnelor, pe ce s-ar rezema templul grandios?!… Iată dar că şi cea mai mica părticică a clădirii are însemnătatea sa indispensabilă… Și boldul râvnei de a îndeplini măcar o astfel de misiune m-a îndemnat să intru…” (după Lucian Drimba, Iosif Vulcan, Editura Minerva, Bucureşti, 1974).    Iosif Vulcan, „unul din predicatorii unității culturale”, cum îl numea Nicolae Iorga, s-a stins din viață pe 8 septembrie 1907 la Oradea. În programul cultural al „Familiei”, inspirația istorică și populară își revendica un loc important, fapt care poate fi observat și în scrierile literare ale lui Iosif Vulcan. Având o capacitate de muncă deosebită, el a fost un autor prodigios. A publicat: poezie (publică volumele Poezii, în 1866, și Lira mea, în 1882); nuvele și povestiri (Novele, I-III, 1872-1873; De la sate, 1883); romane (Sclavul amorului, I-III, 1873-1875; Ranele națiunii, 1876); piese de teatru, câteva fiind jucate la Teatrul Național din București (Ștefan Vodă cel Tânăr, Gărgăunii Dragostei, Mireasă pentru Mireasă); volumul Panteonul român (1869), alcătuit din portrete și biografii ale unor personalități culturale și politice. Poeziile nu sunt creațiile cele mai rezistente estetic ale lui Iosif Vulcan. De altfel, în conferințăUn precursor al unității: Iosif Vulcan: 1841-1907, rostită la șezătoarea „Cele trei Crișuri” de la 11 ianuarie 1926 la Teatrul „Regina Maria”, Octavian Goga menționa cărevista „Familia“ este cea care reprezintă „biletul de intrare permanentă a lui Iosif Vulcan în istoria literaturii noastre“, poezia fiind mai curând „ca o băutură reconfortantă a vremii lui“. Versificări ușoare, fără straturi de profunzime, textele poetice din cele două volume – Poezii (1866) șiLira mea (1882) sunt „ilustrative pentru profesia lui de credință (poetul e «apostol și profet» al națiunii)”, relevând, de fapt, „patosul patriotic al autorului, dar și puțina lui înzestrare poetică. Sursa de inspirație este, cum recomanda și altora, poezia populară, versurile lui Alecsandri și Bolintineanu. Iosif Vulcan dă glas sentimentelor de apăsare, suferință și revoltă împotriva împilării naționale, invocă strămoșii și înaintașii, pe Traian, Dragoș Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu, are credința și viziunea unității naționale. Apar în aceste volume și versuri de dragoste, calme, terestre. Maniera greoaie, retorica grandilocventă, stilul fără un timbru particular sunt ale unui poet depășit de vremea lui” (Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900). Marele merit literar al Iosif Vulcan constă nu în scrierile sale, ci în generozitatea cu care i-a publicat și promovat pe contemporani. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”     O SEARĂ LA RĂȘINARI   Unde sunt? să-mi spuneți mie, Căci eu, frate, zău nu știu! Într-un rai de bucurie, Am ajuns doar încă viu? Nu-s în rai că nici el n-are, Să-mi dea astfel de comori; Sunt în loc mai de-ncântare, Între frați și dragi surori! Trageți hora românească, Veselia să trăiască! Pân-avem noi în națiune, Fiice brave și fii buni, Steaua nu ne-a mai apune, Vom fi vrednici de străbuni, Numai dânșii să se-nspire De cerescul sentiment, Să lucreze-n înfrățire, Pentru scopul nalt și sfânt. Trageți hora românească, Veselia să trăiască! Am venit sărac aice, Și bogat am să pornesc, Căci de-acuma văd ferice, Viitorul românesc. Eu pornesc, dar vai, cu jale, Las acest loc desfățat, Unde inimi amicale, Dulci iluzii mi-au creat! Trageți hora românească, Veselia să trăiască!     FĂRĂ DÂNSA   Toată lumea fu de față, Nime, nime n-a lipsit, Îi văzui cum se răsfață Petrecându-și fericit. Inimile încântate Se scăldau tot în amor, Și de scumpa voluptate Străluceau obrajii lor. Numai inimioara mea Suferea durere grea.   Junele încântătoare, Cu chip dulce, ton ceresc, Aprindeau în juni amoare, Să le jure: „Te iubesc!” Toate respirau plăcere, Fiecare fu răpit – Tot ce inima îți cere Îl vedeai necontenit. Numai singur eu am stat Tot duios…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM

comments

comments