Numele lui I.C. Fundescu este menționat, din pură întâmplare, de Titu Maiorescu în studiul Limba română în jurnalele din Austria (1868), unde critică revista „Familia” pentru greșelile lexicale și sintactice: „«Junele poet de peste Carpați, dl J.C. Fundescu, autorul frumoasei poezii Florica, publicată într-unul din numerii trecuți ai foii noastre, reintornând din străinătate petrecu o zi în jurul nostru și avu frăgezimea de a ne promite conlucrarea sa.» Așa cetim într-o pagină 411 a Familiei. Lăsând la o parte imaginea petrecerii domnului Fundescu în jurul colaboratorilor Familiei,ne întrebăm numai ce însemnează «frăgezimea unui poet de a promite o lucrare»? Adjectivul fraged prin uz convențional se poate aplica și în înțeles mai ideal. Dar substantivul frăgezime aplicat în sfera ideală își aduce cu sine tot parfumul meseriei de la care este împrumutat și dă frazei întregi un aer de măcelărie. Și apoi ce construcțiune este aceea a verbului reintornare! «Dl Fundescu reintornând din străinătate»? Reintornând pe cine? Pe sine însuși? Atunci românește se zice reîntornându-se, cu construcțiunea reflexivă”.Criticul numărul unu al epocii nu se arată însă interesat de opera „junelui poet”. Paradoxal, dar respectiva neglijență a fost, pentru tânărul scriitor, observă Eugen Lungu în Antologia poeților minori din epoca Alecsandri & Bolintineanu, „un mare noroc. Ne putem imagina ce ar fi urmat, dacă Maiorescu lua la bani mărunți poezia acestuia”. Într-adevăr, deși a publicat în timpul vieții – mai exact în perioada 1859-1868 – trei volume de poezie (Vocea Argeșului, Flori de câmp, Poezii nuoi), I.C. Fundescu nu s-a bucurat de aprecierea contemporanilor și nu a reușit să se impună ca slujitor al lui Erato sau Euterpe. Născut la Pitești în 1836, I.C. Fundescu și-a făcut studiile în orașul natal, iar la vârsta de 21 de ani (în 1857) a devenit secretar și inspector în Comitetul teatrelor, unde a lucrat timp de doisprezece ani. A colaborat la mai multe publicații ale vremii: „Pepelea”; „Teatrul”; „Telegraful”; „Tombatera”; „Dâmbovița”; „Naționalul”; „Românul”; „Satyrul”. În afară de versuri, a mai scris și nuvele. A devenit cunoscut însă pentru două culegeri de literatură populară, elogiate de B.P. Hasdeu și Ilarie Chendi: Literatură populară. Basme, orații, păcălituri și ghicitori (1867) și Anecdote, păcălituri, basme, orații și ghicitori (1896). Fire ambițioasă, I.C. Fundescu„a abordat variate genuri de creație, a scris mult, dar nu a reușit să se impună decât într-o foarte mică măsură. Versurile sale (ode, elegii, epistole, satire), naive și sentimentale, sunt inegale ca realizare artistică și au fost primite cu rezervă chiar de contemporani. A scris un însemnat număr de poezii erotice, inspirat, asemenea lui C. Conachi, de nenumăratele sale muze: Aneta, Maria, Luceta, Elvira ș.a. Unele dintre aceste poezii (La Maria, La o turturelă) par să fi reținut atenția lui Eminescu; altele, puse pe muzică, s-au bucurat de o largă circulație în epoca respectivă. Poeziile inspirate din realități istorice sau sociale (de la noi sau din alte părți)sunt, mai curând, un fel de cronici rimate, tot așa cum cele de inspirație folclorică nu reușesc să se ridice niciodată la nivelul artistic al modelelor folosite” (Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900). În versurile patriotice, Argeșul e divinizat, pledându-se pentru unirea tuturor românilor. Poezia erotică este „palidă, conformistă, îmbâcsită de clișee”, autorul manifestându-se ca „un neobosit Don Juan valah care schimbă repede tonul extatic cu sarcasmul în discursul amoros” (Eugen Simion). Deși „a versificat incolor” cu „o naivă dulceață” (după o apreciere a lui G. Călinescu din Istoria literaturii române de la origini până în prezent) I.C.Fundescu a fost agreat de „Familia”, pe paginile revistei conduse de Iosif Vulcan publicându-i-se mai multe poezii. Redactor-șef (ianuarie 1876 – decembrie 1881), apoi director (ianuarie 1882 – august 1888) la „Telegraful” de București (publicație cu predilecții liberale), I.C. Fundescu nu putea să rămână necriticat de Mihai Eminescu. În articolul Icoane vechi și icoane nouă, publicat în câteva numere din decembrie 1877 ale revistei „Timpul”, poetul este necruțător cu cei care susțin „fabrica de mofturi ale «Telegrafului», și ale «Românului»“, considerându-le minore creațiile literare și infectă limba în care scriu: „Dacă cultura se judecă după scriitori, atunci vom trebui să constatăm, cu părere de rău, că Eliad și Asachi știau de zece ori mai multă carte decât d-nii C.A. Rosetti, Costinescu, Carada și Fundescu, că Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent și mai de spirit decât o sută dintre ofticoșii cari fac astăzi «esprit»prin gazete, că singura comedie «Buna educație» a lui C. Bălăcescu, e mai originală decât toate scrierile d-lui V.A. Ureche la un loc”. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” VOCEA ARGEȘULUI Cum sună vocea tunetului Când cerul e-n mișcare, Cum geme mama leului Când e în desperare, Când vânătorul fiarelor Spre pui înaintează Și arcul său cu furie Spre dânșii îndreptează; Prin văile Carpaților O voce se aude Și eco depărtărilor Cu fală îi răspunde. E vocea a măririlor Ce Argeșul bătrân Răsună tare-n inima Poporului român. Voi toți, fiii României, Câți purtați sânge român, Azi e timpul bărbăției Să scăpăm de lanț păgân. /…………………………../ Intrigi și dezbinare Între voi să nu mai fie, Fala timpului cel mare Di mormânt azi să reînvie. Numai astfel veți ajunge La mărirea strămoșească, Când cu toții vă veți strânge Sub acvila românească, Astfel numai veți striga: Ura fala României! Atunci numai veți scăpa Și de jugul tiraniei. LA O TURTURELĂ Dulce turturel, Ce stai singurel, Trist tot privind? Nu cumva ca mie Juna ta soție Ai văzut pierind? Eu iubeam o floare Dulce, răpitoare, Cu profum ceresc; Pasere ce zboară, Mândră căprioară, Angel pământesc. Într-o zi cu soare, Frumoasa mea floare O văz dispărând! Mândră căprioară, Pasere ce zboară, N-o mai văd zburând! /……………………./ Nu cumva și ție La a ta soție Vreun vânător Lațul i-a întins? Și în el s-a prins Dulcele-ți amor? Dragă păsărică, Dulce torturică, Așa de va fi, Tot aceeași soartă P-amândoi ne poartă, Până vom muri! Tu lângă coline Izvoarele line Le turburi trecând… Eu prin dumbrăvioare Nevăzut de soare Trăiesc tot plângând! …
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu: I.C. Fundescu, un versificator incolor
Articolul anteriorAUDIO | Sarmale la cornet, afacerea inedită a unui student din Iaşi
Articolul următorApa va fi sistată, vineri, în mai multe localități
