Mihail Zamphirescu este autorul satirei Muza de la Borta Rece(1873), în care își îndreaptă săgețile acide spre membrii reprezentativi ai Junimii. „Numele personajelor, comentează Eugen Lungu în Antologia poeților minori din epoca Alecsandri& Bolintineanu, sunt transparente: MINORESCU MAGNUS – Maiorescu, NEGUȚĂ – Iacob Negruzzi, MINUNESCU e, evident, Eminescu (care, în replică, va semna poemul Antropomorfism cu acest nume inventat de Zamphirescu – n.m., L.Ț.), BRUTNĂRESCU – Bodnărescu ș.a.m.d. Numele muzei e TEREZA, sub care trebuie să citim un alt nume străin – MATILDA, evident Cugler, în căsătorie Poni, autoarea de «poezii frumușele», cum preciza redactorul Convorbirilor…”. Junimiștii, „care făcuseră ordine în ortografie” (Eugen Lungu), sunt învinuiți de incultură lingvistică:„Noi suntem poeţi, măi frate/ Ce gramatică nu ştim/ Ş-orce reguli consacrate/ Le călcăm, le nimicim”. Maiorescu este atacat necruțător: „Sunt Minorescu, criticul mare/ Și muzicante cu aforism,/ Limbut limbistic, prin buzunare/ Am atestate cu magnetism./ Știu logaritmii pe dinafară,/ Și matematici câte poftiți!/ Sunt o minune financiară/ Ce în Moldova nu prea găsiți!// Filozofia,/ Menageria,/ Astronomia,/ Dreptul civile, dreptul roman/ Și poezia,/ Și psaltichia,/ Și spițeria/ Le țin în capu-mi ca-ntr-un borcan!”. În Amintiri din Junimea, Iacob Negruzzi va comenta cu seninătate avântul atijunimist al lui Zamphirescu, transformând momentul în anecdotă: „«Borta-rece», în satira, de altminteri plină de spirit, a lui Zamphirescu, era locul unde «Junimea» se aduna și se îmbăta. Iar Muza trebuie să fi reprezentat, pe cât credem, pe domnișoara Matilda Cugler, acum d-na Poni, autoarea unui volum de poezii lirice foarte frumușele, publicate în Convorbiri. Mi s-a spus că mai târziu câțiva bucureșteni, venind din întâmplare în Iași, se duseră de curiozitate să viziteze «Borta-rece», crezând că în adevăr membrii «Junimii» se îmbată acolo, și avură o mare decepție neîntâlnind niciun junimist beat în acel local cu totul ordinar și primitiv. Poate că tocmai satira lui Zamfirescu a atras băgarea de seamă a «Junimii» asupra «Borții-reci», și că numai îndemnați de recomandarea poetului de la București, Creangă și Eminescu se deprinseră mai târziu să viziteze din vreme în vreme acea cârciumă, în care, după cât ne ziceau ei, se găsea un adevărat vin vechi deCotnar admirabil de bun”. Spiritul satiric acut nu l-a ajutat pe Mihail Zamphirescu să facă o carieră literară strălucită. Ajutat de Ion Heliade-Rădulescu, el a studiat literele și filosofia la Paris și Viena. Întors în țară, a ajuns funcționar la Eforia Spitalelor. A colaborat la publicațiile: „România”; „Dâmbovița”; „Buciumul”; „Revista Carpaților”; „Revista contimporană”; „Foaia Societății pentru învățătura poporului român”. Prima plachetă de versuri,Aurora, a publicat-o în 1858, iar șaisprezece ani mai târziu, în 1874, îi apare și culegerea Cântece și plângeri. Cele două plachete reunesc „versuri de factură diferită: cântece și romanțe, balade, legende, meditații, sonete. Domină poeziile de iubire, în tonul elegiac și sentimental al timpului, de o armonie capabilă să le asigure o receptivitate imediată printre contemporani. Unele versuri sună foarte aproape de V. Alecsandri și D. Bolintineanu. Rareori apare câte un accent particular. Motive romantice revin cu insistență – vegherea, toamna, luna, noaptea –, fără a dobândi vreunul individualitate. Poetul își însușește de la romanticii apuseni tonalitatea pesimistă a confesiunii, învăluită uneori în melodia romanței sau în țesătura baladei” (Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900). Descoperim aici și o poezie a ruinelor și a stafiilor, fapt care îl face pe G. Călinescu să-l considere pe Mihail Zamphirescu „un poet sumbru, cultivator al macabrului și sarcasmului, în versuri prelungi și cavernoase”, criticul subliniind că „maeștrii săi români sunt Eliade și Bolintineanu, cei străini Byron și Musset, nefiindu-i necunoscuți nici romanticii germani, Schiller, Uhland, Heine. Zamphirescu intră în formula «epigonilor» lui Eminescu, a simțirilor reci și îmbătrânite care nu mai cred în nimic”. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” PRIN VALEA TĂCUTĂ Prin valea tăcută, de flori profumată, Eu trec visător, Și sufletu-mi june s-animă, se-mbată D-un cânt răpitor. Când seara e lină, prin iarba roată Pârâul ușor Formează-n cadență o șoaptă-adorată, Un nume de-amor. Și ziua, și noaptea, prin dulcea-mi visare, Adesea mi-apare Acel ideale din anii de flori! Dar toamna, când cerul e fără de stele, Visările mele Sunt triste ca vântul ce plânge prin nori! MEA CULPA Am plâns în desperare, coprins de îndoință, Când mâna cea divină voi a mă-ncerca. Eu te-am uitat, o Doamne, în zi de decadință… Dar tu nu mă uita! Nu mă lăsa-n abisul profund de necredință, Ci fă ca să domine în mine voia ta; Căci e pierdut acela ce-n timp de suferință Nu știe-a se ruga. Și dacă vreodată pe trista mea cărare Voi suspina, părinte, în orele amare De al vieții dor, Din lumile celeste trimite-mi o cătare Să lumineze noaptea juneți-mi solitare – Speranța-n viitor. NEBUNA În nopți senine, triste cuvinte, Printre morminte, S-aud zburând. E o femeie, e o nebună, Care pe lună Trece cântând. Buza-i e rece ca și cântarea, Ca respirarea Sânului seu; A ei cătare este pierdută Și abătută Sub dorul greu. P-o piatră mută și înghețată, Desfigurată, C-un ton străin, Imnuri de nuntă și de-ngropare Cântă-n visare C-un lung suspin! Și, zvânturată, mereu sărută Piatra tăcută De pe mormânt! Dar și suspinul și sărutarea, Ca și cântarea, Se pierd prin vânt! În nopți tăcute, printre morminte, Triste cuvinte S-aud zburând, E o femeie, e o nebună, Care pe lună Trece cântând!
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
