full screen background image

Poeți contemporani cu Eminescu: Nicolai Skelitti, „natură simțitoare”

Nicolai Skelitti a fost unul dintre membrii credincioși ai Societății Junimea și a colaborat constant la „Convorbiri literare” începând cu al doilea număr al revistei. Născut (pe 2 august 1837)în familia lui Petru Șchilet, colonel și aghiotant al domnitorului Mihail Sturza, a făcut, la rândul lui, studii militare (neterminate) la Potsdam și Berlin, ajungând foarte repede (în 1869) colonel și comandant de regiment. Cariera militară însă se pare că nu l-a interesat prea mult, tânărul junimist dedicându-se literaturii. Atins de „o boală de crieri”, moare la nici 35 de ani (pe 20 iunie 1872). În necrologul pe care îl scrie la decesul colegului de la Junimea, Iacob Negruzzi îi face următorul portret: „Cine a cunoscut pe Schelitti va păstra pururi de dânsul duioasă amintire. Pe cât era de aspru și corect în îndeplinirea datoriilor de militar, pe atât era de blând în viața privată. Natura sa simțitoare și plecată spre melancolie îl împingea spre poezie, ocupațiune care avea pentru dânsul o nesfârșită atragere. /…/ O pasiune de juneță îi inspiră un șir întreg de poezii lirice pline de durere și în care se repetează nesfârșit, ca în chip de presimțire, ideea unei morți triste și premature. Din aceste poezii originale, ne-au fost comunicate numai nouăsprezece, care s-au și tipărit în jurnalul nostru”. A fost unul dintre traducătorii importanți ai epocii, tălmăcind în română din Goethe (poemul Faust, împreună cu Vasile Pogor), Heine, Schiller, Uhland, Lamartine. A început să scrie versuri la vârsta de douăzeci de ani, în urma unor deziluzii sentimentale. Singurul volum, semnat Colonelul Nicolai Skelitti și intitulatPoesii, i-a fostpublicat postum, în 1888, la Editura George Cațafany din Bârlad, și are următoarea dedicație: „Oficerilor români și Societății Junimea se dedică acest volum, spre amintirea defunctului colonel N. Skelitti, de către tutorele copiilor sei majorul Lascar Stere”. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu observă că lui Nicolai Skelitti „i se datoresc poezii naive, madrigaluri de album cu dureri teatrale și amoruri edulcorate”. Dan Mănucă face, în Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, o prezentare mai amplă a versurilor lui Nicolai Skelitti, subliniind dominanta pesimistă a acestora: „Skiletti era din fire un pesimist. Rănit adânc în sensibilitatea-i bolnăvicioasă, de schimbarea violentă din societatea românească a vremii, el a găsit în poezie singurul mijloc de a se apăra. În versurile sale, contrastul dintre ideal și real este profund și fără soluție. Omul e condamnat să trăiască numai pe pământ, deși aici nu are parte decât de durere și suferință. Simbolul acestui etern condamnat este Werther (eroul lui Goethe), căruia Skelitti i-a dedicat o lungă poezie. Dar omul tinde către eliberarea din această stare. Tentativa, zadarnică, e făcută de dragul unui ideal; simbolul acestui tip de om Skelitti l-a văzut în Faust, căruia i-a dedicat, de asemenea, versuri. Nici în dragoste poetul nu vede vreo salvare, care ar fi totuși, după el, visul. Moartea apare drept un liman de fericire. Antinomia dintre prezent și trecut este redusă la planul civic: condamnat la blazare, după «crude îndoinți», omul actual nu ar mai fi capabil de altruismul celor vechi. Poeziile lui Skelitti au fost foarte răspândite în epocă, fiind reproduse în numeroase reviste până în preajma lui 1900. În versurile sale, accesibile, ideile sunt expuse cu o limpezime ce merge frecvent până la prozaic. Ele sunt și de o armonie ce a solicitat de la sine punerea pe note. În lirica vremii, poezia sa se distinge printr-o mare varietate de combinații ritmice”. În antologia Poeți de pe vremea lui Eminescu, Eugen Lungu evidențiază trei formule lirice care se întretaie în poezia lui Nicolai Skelitti – lirica meditativă, lirica patriotică, lirica de inspirație livrescă: „Pe lângă această lirică a fragilităților și a candorilorsolitudinare scoate și chiote patetice foarte adecvate uniformei de colonel: «Ștefan strigă cu-nfocare:/ ′Dați-mi spada să mă-ncing;/ Dușmani mulți! Onoare mare/ Pentru-acei care-i resping!′». Patriotismul, cum se vede și din alte poezii pe aceeași temă (Dedicațiune lui Ștefan cel Mare, dar și Dedicațiune la muza lui Alecsandri) îl făcea grandilocvent până la paroxism. Între cele două structuri lirice mai e alta, venind din cultură și lecturi: Dedicațiune lui Ossian, Lui Faust, Lui Homer. Abundența atâtor «dedicațiuni» se explică, desigur, prin procedeul literar de care s-a atașat poetul, dar aș înclina să cred că forma adoptată dă deslușiri și asupra fondului spiritual al creatorului: timidul, paseistul, solitarul Nicolai Skelitti dialoga cu lumea nu direct, ci prin niște himere create tot de ea”. Fire sensibilă, romanțioasă, poet al însingurărilor, „decepțiunilor” și deznădejdilor, Nicolai Skelitti se încadrează perfect în spiritul epocii în care a trăit și a scris. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”     TRECEȚI CA VISUL…   Treceți ca visul, treceți ca norul, Ani de juneță, ani de amor; Treceți ca floarea, ca și izvorul, Ca și parfumul cel trecător!   Și nu-mi rămâne ca mângâiere Decât un singur drag suvenir, Care, în zile de chin, durere, Trece pe fruntea-mi ca un zefir!     MĂ DUC, TE LAS…   Mă duc, te las, iubită, și gemete, suspine, Vor răsuna de-acum în calea-mi ne-ncetat, Mă duc, te las, iubită, și simt că fără tine Nu am în astă lume nimica de sperat.   Precum o melodie gemând se depărtează De harpa plângătoare ce-a fost al ei izvor, Tot astfel al meu suflet suspină, lăcrămează, Când trebui de la tine să-ntoarcă al său zbor.   Spre tine, tot spre tine aspir-a mea ființă! Și orice depărtare zadarnică va fi, N-am altă zeitate, tu ești a mea credință, Am suflet pentru tine și pentru-a te iubi.   Și oare unde soarta îndreaptă-a mele pasuri, Spre glorie? avere? eu nu le prețuiesc; Și cum pot lângă tine s-ascult acele glasuri Ce-n inimile noastre simțirea amorțesc.   Mă duc, te las, iubită, și gemete, suspine Vor răsuna d-acum în cale-mi ne-ncetat, Mă duc, te las, iubită, și simt că fără tine, Nu am în astă lume nimica de sperat.     CÂND SE-NALȚĂ LUNA-N CERURI…   Când se-nalță luna-n ceruri și luceafărul domnește, Când…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM

comments

comments