„…când s-a hotărât să vie la Societatea noastră, el sta totdeauna tăcut și asculta. Din poeziile sale rareori se putea hotărî să ne citească vreuna, căci tremura de orice observație, ș-apoi era așa de emoționat, că sângele i se urca în față, un nod i se punea în gât și nu era în stare să reciteze un vers. În rarele cazuri însă, când avusese destulă energie spre a-și învinge sfiala și a ne citi ceva, aprobarea Societății îl făcea fericit și ochii îi străluceau de mulțumire. Obișnuit însă, «pudicul Naum», după cum fusese poreclit, petrecea în colțul ascuns unde se ținea așa de bine, că cu timpul nici nu mai cunoștea altă lume decât «Junimea», nici mai admitea că pot fi oameni capabili sau onorabili afară de junimiști.” Acesta este portretul pe care Iacob Negruzzi îl făcea, în Amintiri din „Junimea” (1921), celui mai în vârstă membru al Societății ieșene, Anton Naum. Fiu „al unui mic bacal și arendaș”, rămas de mic fără părinți și crescut în „mahalaua Calicimei”, absolvent al Academiei Mihăilene din Iași, și al Facultății de Litere de la Collège de France (1858-1865), profesor de istorie și franceză la Institutele Unite, Liceul Central, Școala militară și Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași (până în 1892), apoi profesor de limba franceză la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” (1897-1907), membru titular al Academiei Române (din 1893), poetul junimist Anton Naum și-a publicat versurile mai întâi în „Convorbiri literare”, iar în 1890 le-a adunat în volumul Versuri. 1878-90, apărut la Iași. Traducându-l din franceză pe Boileau, Anton Naum se pare că și-a făcut „un program estetic neschimbat pentru toată viața”. Spre deosebire de alți junimiști, observă Eugen Lungu în antologia Poeți de pe vremea lui Eminescu, orientați spre cultura germană, „fostul student veteran de la Collège de France rămânea fidel idolilor tinereții, dând și frumoase tălmăciri din La Fontaine, Lamartine, Musset, Hugo, Gautier ș.a.”. Contactul cu literatura franceză a și determinat înclinarea poetului către rafinamentul de natură clasicistă. Titu Maiorescu îl numește „rafinatul Naum”, iar Iacob Negruzzi subliniază: „Ca direcție literară, Naum e poate ultimul reprezentant al clasicismului pur. Din autorii clasici, greci, latini și francezi, nu-l poți scoate. Aceasta e statornica și exclusiva lui hrană intelectuală. Cu Horațiu se scoală, cu Virgiliu petrece ziua, cu Boileau și André Chénier se culcă. În general Anton Naum, ireproșabil ca onorabilitate, corect în formă, și ca om de societate și ca poet, plimbându-se întotdeauna singur pe Calea Copoului, unde-i este via, și ținându-se drept la 60 de ani ca alții la 25, cu părul de tot alb și îmbrăcămintea sa îngrijită, pare un om din alte veacuri, mai clasice decât al nostru, și rătăcit din întâmplare pe la noi”. Istoricii literari care au scris mai târziu despre poezia lui Anton Naum au remarcat și unele afinități cu Mihai Eminescu. Vastul poem Aegri somnia, bunăoară, este considerat „o varietate de Memento mori!, dar la chipul parnasian”, iar Ideal, „o reluare la scară mică a poemului eminescian Memento mori!”, „relevă acest cult clasicist pentru armonie, perfecțiune, frumos”. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” IDEAL (fragment) Ideal ascuns în ceriuri! Culme adumbrită-n stele! Rug ce-ai ars în al meu suflet ca tămâia pe altar! Flacără nemistuită, visul lacrimilor mele! Printre veacurile stinse eu te caut cu amar! Te-am zărit pe înălțimea crestelor învăpăiate, Printre sferele aprinse ce în spațiu se rotesc, Meteor purtat de vânturi peste lumi neapropiate. Unde sboară și domnește geniul dumnezeiesc! Ca un vultur ce înfruntă marea soarelui lumină, Tu, de pământeasca vale te ascunzi, te depărtezi După raza te pierdută plânge omul și suspină, De atingerea profană vecinic te înlăturezi. Rareori, silit de mâna nevăzută, generoasă A creațiunii sfinte, din lăcașul său de foc, Heruvim cu ochi de fulger, spargi tăriile lucioase, Pe-a ei temelii planeta se cutremură din loc. Atunci salt, tresar în spațiu și spre tine se avântă Visurile omenirii cu speranțe ce-am avut Imnul nașterii răsună, universu-ntreg îl cântă; Valea plângerilor noastre într-un rai s-a prefăcut. …………………………………………………………………. Ideal ascuns în ceriuri, din mănunchiul tău de aur, Las-o jerbie să pice pe al patriei altar! Nu lăsa făr-de cunună, făr-de ramură de laur, Generațiile noastre să te cate în zadar! ELEGIE (fragment) Da, negreșit e lucru și mare și-nsemnat Să fii în lume singur un om predestinat! A ta înțelepciune în secoli să rămâie; Pe tron să te admire reginele să vie! Popoarele robite la viață să le duci, Din stânci să scoți izvoare și marea s-o usuci; Și după sfatul tainic al graiului din nori Cu tablele credinței din munți să te cobori La lumea ce te-așteaptă… și cum te-i arăta, Vițelul ei de aur să cadă-n fața ta! La semnul mânei tale, din cărțile vestite Să faci să ni vorbească Sibilele-mpietrite, Și răscolind din veacuri legendele plebeie Din spuse îngăimate să faci o epopee. Să te cetească lumea cu glasu-i înălțat, Poet cu nimb de aur, profet și împărat!
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu: Anton Naum, „pudicul” și „rafinatul”
Articolul anterior10 ani de existenţă a Teatrului Studenţesc Fabulinus
Articolul următorAnton Naum, „pudicul” și „rafinatul”
