Numit de Mihai Eminescu, în Epigonii (1870), „rege-al poeziei”, considerat de Titu Maiorescu, în Direcța nouă în poezia și proza română (1872), „cap al poeziei noastre literare în generația trecută”, Vasile Alecsandri a fost pașoptismul atipic. Traseul biografic al „bardului de la Mircești” seamănă întrucâtva cu cele ale congenerilor săi: a studiat la pensionul francez din Iași, alături de Mihail Kogălniceanu și Matei Millo, iar în 1834, împreună cu alți tineri boieri, printre care și Al. I. Cuza, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a luat bacalaureatul în 1835;întors în țară, a preluat (în 1840) conducerea Teatrului Național din Iași (împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi); în 1844, a început să publice săptămânalul „Propășirea”; fiind unul dintre fruntașii Revoluției de la 1848, după înfrângere a fost exilat, stabilindu-se la Paris;a revenit în țară în 1849, consacrându-se activității culturale (în 1854, apare sub conducerea sa revista „România literară”), dar și politice (în 1859 este numit de Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe); a fost membru onorific al Societății Junimea de la înființarea acesteia (1863). Spre deosebire de ceilalți pașoptiști însă, a practicat literatura de-a lungul întregii vieți, făcându-și din scris îndeletnicirea principală. A publicat: Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri (vol. I, 1852; vol. II, 1853); Doine și lăcrimioare (1853); Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri (1866); Ostașii noștri (1878). În perioada 1867-1869, a scris Pasteluri, pe care le-a publicat, începând cu 1 aprilie 1868, în „Convorbiri literare”. Felul în care evoluează formulele poetice pe care le-a practicat, reliefează o altă deosebire față de pașoptiști: în perioada în care tânărul Eminescu își publica primele poeme în „Familia”, Alecsandri începe să se îndepărteze de retorica pașoptistă. Mihai Zamfir descrie astfel această schimbare: „Scriitorul evoluează însă odată cu secolul și abandonează pașoptismul. Pragul anilor 1867-1868, când se apropia de 50 de ani, aflându-se vizibil «la jumătatea drumului», semnifică schimbarea gravă a registrului poetic. Acum își găsește o voce proprie, distinctă de aceea a colegilor de generație. Biografia poetului acompaniază schimbarea. El renunță complet la activismul politic, începe să disprețuiască poezia «ușoară», aspiră la monumentalitate, se clasicizează, se însoară. Retras din viața publică, nu mai dorește decât mandarinat cultural. Avânturile vag revoluționare ale pașoptismului vor fi abandonate în favoarea Junimii, grupare de care se atașează spontan și căreia îi va rămâne fidel până la sfârșitul vieții. Din pașoptist ajunge «convorbirist». După ce publicase, după Revoluție, în Revista română a lui Odobescu (1861-1862) și în propria sa revistă,România literară, începe să publice la Convorbiri literare, la revista cea mai autoritară și mai «serioasă» din țară. Convins că ajunsese «numărul unu» al literaturii române, face tot ce-i stă în putință pentru a-și consolida acest renume”. Prin Pasteluri(1867-1869), prin Legende și Legende nouă (1872-1875), Alecsandri se apropie de „clasicitatea romantică”, sincronizându-se oarecum, ca formulă, cu unul dintre romanticii reprezentativi ai literaturii române, Mihai Eminescu. „Se întâmplă ceva benefic și surprinzător cu stilul lui Alecsandri din ultimii săi ani, observă Mihai Zamfir. Fără să fie vorba de vreo influență – imposibil de presupus, din rațiuni strict materiale –, poeticitatea sa se apropie pe nesimțite de cea eminesciană din marile poeme epice postume, care vor ajunge la cunoștința publicului doar multe decenii mai târziu. Același romantism fantastic, somnoros, aceeași cadență calmă a versului amplu, destinat să descrie un univers tot mai detașat de recognoscibil, tot mai depărtat de lunca Siretului. Dacă adăugăm încărcătura lor legendară, ultimele versuri ale lui Alecsandri sună ca fragmente încă nefinisate din Povestea magului călător în stele ori din Memento mori. /…/ În aproximativ aceiași ani, fără să știe unul de altul, doi poeți moldoveni – unul aflat în expansiune genială, celălalt la apusul operei – dădeau romantismului crepuscular și profund, romantism deja stins în Europa, o întruchipare verbală nouă și asemănătoare”. Și Ion Negoițescu descoperă peisajul liric romantic eminescian în poezia lui Vasile Alecsandri de la etapa maturității: „Adăugându-i unele versuri provenind încă din 1855, găsim în poezia lui Alecsandri dintre anii 1869-1876 peisajul liric romantic al lui Eminescu, ce se desfășoară copleșitor de la Memento mori la Călin (1872-1876); de o apropiere cvasi placentară în timp și imaginație, între cei doi autori, deși seninătatea maturității, în cazul celui dintâi, și amara vrajă a tinereții, în cazul celui de al doilea, îi deosebesc profund, priveliștile lor lăuntrice vădesc o uimitoare continuitate în sânul literaturii noastre; continuitate explicabilă prin înrădăcinatul simț al naturii, propriu poporului român, mefient față de civilizația urbană, în vreme ce identitatea lirică parțială a celor doi poeți s-ar putea datora, în ciuda diferențelor de vârstă și atitudine spirituală, momentul unic ce-l trăiesc împreună, pe o anumită arie, în evoluția sensibilității autohtone, sub cupola unui romantism integrator”. Legenda ciocârliei, Legenda lăcrimioarei, Răzbunarea lui Statu-Palmă, Toamna țesătoare sunt câteva dintre cele mai eminesciene texte scrise de Vasile Alecsandri. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” LEGENDA CIOCÂRLIEI (fragment) ………………………………… Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alină Cântând o melodie simfonică, marină, Ajunge Lia grabnic la insula dorită, A cărei iarbă vie cu raze-i altoită. Copila-n haine mândre de fiu împărătesc S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc, Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător, O spun mai mult că-i fată decât că e fecior. Ea intră în palatul acel de feerie Cu inima-n bătaie de dulce bucurie, Dorind ca să-ntâlnească, temând de-a întâlni Pe-acel care-a vrăjit-o aicea de-a veni, Și iată că zărește a lui bătrână mamă, Cu genele căzute pe ochi ca o năframă! De când nu era încă pământul care este, De când tot ce e-n lume era numai poveste Și raza de lumină și razele căldurii Erau comori ascunse în haosul naturii, A splendidului soare ferice născătoare Trăiește-n luminoasă și magică splendoare, Dar tristă și orbită de vecinica-i lucire, Și-i este scris de soartă atunci numai să vadă Când fiul ei în cursă ar fi expus să cadă. ………………………………………………… LEGENDA LĂCRIMIOAREI (fragment) În rai nicio minune plăcută nu lipsea. Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea, Căci albele…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
Poeți contemporani cu Eminescu: Eminescianismul lui Vasile Alecsandri
Articolul anteriorPrefectura Neamț: 284 școli se află în scenariul 1 și 39 de unități de învățământ se află în scenariul 2
Articolul următorAjutor de 2.500 lei pentru familiile afectate de incendiul de pe bulevardul Chimiei din Iași
