full screen background image

Poeți contemporani cu Eminescu: Costache Negri, „unul din cei mai nobili bărbați ai românilor”

La două zile după moartea lui Costache Negri (n. 14 mai 1812 – m. 29 septembrie 1876), Mihai Eminescu publica un necrolog în „Curierul de Iași”, în care aprecia, în primul rând, activitatea socială și politică a celui pe care îl consideră „unul din cei mai nobili bărbați ai românilor”: „Constantin Negri reprezenta nu numai cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat, dar și o capacitate intelectuală extraordinară căreia-i datorim, în bună parte, toate actele mari săvârșite în istoria modernă a românilor. El a refuzat coroana domnească ce i se oferise în 1859, preferând a rămânea un simplu cetățean: el a sprijinit până la urmă unirea țărilor, el ca reprezentant al României la Constantinopol a făcut să se recunoască alegerea îndoită a lui Alexandru Ioan; a pregătit secularizarea moșiilor monastirești și a înlăturat greutățile ce se ivise în urma acestui act” (1 octombrie 1876). Iar peste alte două zile poetul continuă această evocare elogioasă, amintind și de calitățile de literat ale lui Costache Negri: „Poet și prozaist eminent, patriot bun cu inimă dreaptă și fără patimă, și cel mai distins diplomat al țărilor românești, Constantin Negri trăia retras în târgușorul Ocnei în reamintirea unei vieți bogate, închinate întreagă acestui popor, acestei țări” („Curierul de Iași”, 3 octombrie 1976). Câteva decenii mai târziu, G. Călinescu va scrie, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, la fel de laudativ despre activitatea politică a „celui mai înfocat exponent al Unirii”, fiind însă destul de rezervat față de creațiile literare ale acestuia: „O figură simpatică este aceea a lui C. Negri. Omul a jucat un rol mai mult politic, atingând literatura doar în treacăt”. Fiu al boierului Petrache Negre și al Zulniei Donici, Costache Negri i-a devenit fiu vitreg lui Costache Conachi prin căsătoria mamei sale cu poetul. Și-a făcut studiile în casa părintească, la curtea domnitorului Ioniță Sandu Sturdza, la Chișinău și Odesa, iar în 1834 a fost trimis să-și continue educația în Franța și Italia. S-a întors în Moldova în 1841, călătorind mult prin țară, însoțit adesea de Vasile Alecsandri sau Alecu Russo. Avea moșie la Mânjina, jud. Galați,unde se adunau, cu diferite prilejuri, mai mulți militanți pentru unire și unde „se făceau praznice homerice, expediții cinegetice în goana cailor peste câmpuri, hore uriașe în care se învălmășeau țărani și boieri. Pentru spiritul său cumpănit și sfătos, Negri era poreclit de prieteni «uncheșul»” (G. Călinescu). Participant activ la Revoluția de la 1848, Costache Negri este nevoit să plece în exil în 1849, dar se întoarce în curând în țară, unde deține mai multe funcții judecătorești și administrative: pârcălab de Galați (1851); ministru al Departamentului Lucrărilor Publice (1855-1856); deputat în Divanul ad-hoc (1857). În 1859 este în lista persoanelor propuse la domnie, dar își retrage candidatura. A fost o perioadă diplomat la Constantinopol. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (1866), se retrage din viața publică, stabilindu-se la Târgu Ocna. Costache Negri a publicat puțin: câteva zeci de poezii; câteva scrieri în proză; mai multe scrisori. În corespondență, își manifestă din plin lecturile (din Rabelais, Voltaire ș.a.), scriind elevat și îmbinând iscusit referințele livrești cu informațiile mărunte din viața cotidiană. Proza Veneția dezvoltă tema dragostei, narațiunea având ca fundal canalele orașului italian. Poezie a scris fiind îndrumat de Vasile Alecsandi și lăsându-se influențat de lirica bunului său prieten, dar și de poezia populară. Notele la volumul:C. Negri, Versuri, proză, scrisori. Cu un studiu asupra vieții și scrierilor sale de Em. Gârleanu, apărut în 1909 la Editura Minerva – care oferă mai multe informații despre colaborarea literară dintre Alecsandri și Negri – conțin și o relatare despre unul dintre momentele petrecute de cei doi la Mânjina, în 1845: „Într-amurgul unei seri minunate, amândoi prietenii veneau călări de la câmp spre casă, înotând în oceanul de lumină ce răspândea apusul soarelui pe câmpiile acele nemărginite ale țării de jos; umbrele cailor se întindeau înaintea lor și fluturau pe pământ ca niște fantasme ale pustietății în care călătoreau. Deodată C. Negri zice lui Alecsandri: – De mult n-am făcut versuri, și în astă seară, nu știu pentru ce, îmi trec prin minte strofe și versuri despărecheate, care cere a se împreuna. Hai să scriem în colaborație o poezie… care-a fi. – Bucuros, răspunse Alecsandri. Ce sujet să tratăm? – Un sujet fantastic și național. – În soiul acesta avem multe de ales, pentru că poporul nostru are o mulțime de prejudețe și de superstiții poetice. – Să alegem dar Strigoiul, replică C. Negri, și formându-ne planul baladei s-o împărțim în două. Tu să compui partea I și eu partea II. Propunerea fu primită și cei doi prieteni se puseră pe lucru acasă, noaptea pe lună”. Deși nu foarte prolific, Costache Negri a fost prețuit în epocă pentru scrierile sale. Într-o scrisoare adresată lui A. Hurmuzachi, în 1868, Vasile Alecsandri aprecia cu superlative talentul poetic al prietenului său: „Amicul nostru este un adevărat poet; însă niciodată el nu a voit să se încrează în geniul său poetic. Cu toate acestea, bagagiul să literar este isvorât dintr-o inimă mult simțitoare și poartă sigiliul unui talent de întâiul ordin”.   Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”   STRIGOIUL (partea II)   Copilă cu mare jale, Pe duioas-a crucei cale Plânge-amar și ne-ncetat; Dar în lume au hotare Orice chinuri cât de-amare; Ș-a ei lacrimi s-au uscat.   Nestatornice ființe, Adesea fetele-n căințe De vremea ce-au prăpădit, Contenesc a lor oftare, Când zăresc în depărtare Un vis dulce, fericit.   Fata-n ani de tinerețe, De plăceri, de frumusețe, Dori ceas de măritat; Și zicea tainic în sine: „Nu-i nădejde pentru mine A-mi fi parte de bărbat?”   Iată, cu zgomot sosește Și la pragu-i se oprește Nunta-n vesele urări; Iar copila mult voioasă De la inima-i duioasă Goni negrele-ntristări.   Sună buciumul, răsună; Și mireasa se-ncunună, La horă s-aruncă-n joc; Iar o cruce-n depărtare Sus, pe munte-n crâng la zare Roș lucește ca un foc!     DOINĂ   Verde codre și tufos, Mult cu umbră răcoros, Vara cât ești de…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM

comments

comments