Gheorghe Asachi (n. 1 martie 1788, Herța) se stingea din viață în 1869 (la Iași), an în care Mihai Eminescu pleca să-și facă studiile la Viena, având deja publicate mai multe poeme: în „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști” (La mormântul lui Aron Pumnul, ianuarie 1866) și în revista „Familia” (începând cu De-aș avea, 25 februarie/9 martie 1866). Bătrânul poet, cu siguranță, îi era cunoscut tânărului Eminescu din cărți. Aron Pumnul îl inclusese în „Lepturariu rumânesc”: în tomul II, partea I (1863), la capitolul Poesii, cu fabulele Albina și trântorul și Guzganul de cetate și cel de câmp, și la Proză, cu Dacia și Traian; în tomul IV, partea 1 (1864), cu un grupaj de texte: Către Italia; Educațiunea; La introducerea limbii naționale române în învățătura publică la anul 1828; Timpul fuge; Către pungă; Cântecul plăiașului; Rugăciunea de anul nou; Prolog la teatrul românesc din Iași 1837; Pleiada; Cuvântul cel din urmă al lui Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei, către fiul său Bogdan în anul 1503; Sâmbăta moșilor; Lupta românilor moldavi cu călarii germani cruciați la Marienburg în Borusia la anul 1423; Turnul lui Butul. Prin urmare, cel puțin atunci când era gimnazist la Cernăuți a avut ocazia să citească opera scriitorului care a desfășurat, în Moldova, o activitate culturală nu mai puțin importantă decât cea a lui Ion Heliade Rădulescu, puțin mai târziu, la București. Sosit la Iași, în 1812, după ce își face studiile la Universitatea din Lvov, Gheorghe Asachi „a întreprins o acțiune culturală neobișnuită, creând ex nihilo instituții esențiale”: „primul curs de inginerie în limba română (de fapt, primul curs superior românesc) a fost inaugurat în 1813, în cadrul Academiei Grecești din Iași, de către Asachi; prima piesă de teatru în limba română a fost tradusă și reprezentată de același Asachi, în 1816; prima Școală Normală, ca și primele școli primare sunt tot opere asachiene, după cum Asachi rămâne editorul primei reviste românești cu apariție îndelungată, Albina românească, în 1829” (Mihai Zamfir). Și-a scris cele mai semnificative poeme între 1809 și 1828, iar primul volum, Poezii, îi apare abia în 1836. Mai publică: Fabule alese (1836); Fabule versuite (1844); Culegere de poezii (1854). În perioada 1853-1863, a scris drame istorice. După 1840, tipărește mai multe nuvele istorice, în franceză (1859), apoi în traducere română (1867). Cu toate această activitate literar-culturală însemnată, Eminescu nu-l include pe Asachi printre „sântele firi vizionare” de care amintește în Epigonii. Ar putea fi invocate două motive. Pe de o parte, Gheorghe Asachi a fost un adversar declarat al Revoluției de la 1848, deci, cumva, nu corespunde grilei de selecție pe care o aplică Eminescu în poemul său de la 1870. Pe de altă parte, ar putea fi vorba de caracterul discret lui Asachi, la care se referă Mihai Zamfir în Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române: „…spre deosebire însă de zgomotosul Heliade, Asachi a muncit obstinat și discret /…/. Perseverent și tăcut, i-a lipsit talentul auto-promovării. Chiar propriile poezii, unele antologice, și le-a publicat tardiv, împins de alții, însoțite de prefețe al căror ton de sinceră modestie uimește și înduioșează”. Gheorghe Asachi rămâne în istoria literaturii române, în primul rând, ca poet. Prin creația sa lirică, el s-a impus, de fapt, ca „primul nostru poet modern și cel dintâi care a identificat cu siguranță modelul după care noua poezie românească trebuia construită, modelul neo-latin” (Mihai Zamfir). La vârsta de douăzeci de ani, ajunge la Roma, unde studiază arheologia, epigrafia, pictura și sculptura (1808-1812). În Italia, își aprofundează și cunoștințele în literatura Renașterii (interesându-l în mod deosebit Petrarca, Torquato Tasso, Carlo Goldoni, Vittorio Alfieri). Totodată, o cunoaște pe Bianca Milesi –„muza mea și primul meu amor” –, căreia îi va dedica 33 de sonete de dragoste, incluse în ciclul Leucaide (Leuca este echivalentul grecesc al latinului Bianca). „Studiul clasicilor italieni, afirmă Gheorghe Asachi în prefața la partea a II-a a Culegerii de poezii din 1854, m-au convins că nicio limbă mai mult decât cea italiană ar putea înlesni și dizolva mai cu seamă literatura și în particular poezia română. Drept aceea, de la cele întâi a mele compuneri, am luat model versul italian și a sale felurite construcții, încât sonetul, oda, anacreontica, versurile numite luciole (lunecătoare) și alte de mine cea întăi dată s-au întrebuit în poezia română”. Preluând modelele poeziei italiene, Gheorghe Asachi contribuie în mod esențial la renovarea limbajului poetic românesc (se remarcă prin combinarea cuvintelor italiene cu cele de origine franceză sau latină, într-un context în care, după cum bine observă Mihai Zamfir, „limba poeziei românești se prezenta sub forma unei corcituri pitorești între greacă, turcă, slavona bisericească și regionalisme dintre cele mai bizare”) și introduce în poezia noastră sonetul, preluând modelul creat de Petrarca. Prin sonetele lui Gheorghe Asachi, subliniază Nicolae Manolescu, „elegia de dragoste capătă deodată o noblețe abstractă, iubirea nemaifiind aceea senzuală a primilor trubaduri și tânguirile lăsând deseori locul exprimării fericirii fără margini a îndrăgostitului de ideal. Nu mai e năvala neînfrânată a simțurilor de la Conachi, ci o sete de comunicare sufletească și de beatitudine, pe care o vedem cel mai bine «tradusă» în alegoria râului doritor să se verse în mare”. Acest mod de „asimilare a iubirii în idee” va fi valorificat din plin, mai târziu, în romanțele eminesciene. Inițial, Gheorghe Asachi a fost recunoscut mai mult pentru activitatea sa culturală decât pentru producțiile literare. Abia Nicolae Iorga îi va aprecia talentul poetic, în prefața la Poezii de Gheorghe Asachi, volum publicat în 1908: „Desigur că Asachi avea ce trebuie unui poet mare. Îi lipsea un mediu potrivit”. Mai târziu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1936), G. Călinescu va pune în valoare această „figură literară stranie și nu îndeajuns de bine înțeleasă până acum”, care, prin sonetele sale, ce se remarcă prin „sisteme muzicale limpede și abstracte, pe care numai rafinatul le percepe”, aduce „un parfum inedit” în poezia română. Lucia Țurcanu, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” DAFNE Învingând râul cursului oprele, Nu simte alt dor, ce-a se grăbi la mare, Nu-i sunt câmpii,…
Botosani – ȘTIRILE VIVA FM
POEȚI CONTEMPORANI CU EMINESCU: Gheorghe Asachi, îndrumătorul cultural și poetul
Articolul anteriorVIDEO | Proiecte de 2,27 miliarde de euro, prin PNRRR, pentru Municipiul Iași
Articolul următorPrefectul Sucevei, Alexandru Moldovan, la final de mandat
