Zilele trecute, am reîntâlnit o colegă, învățătoare la clasa a III-a, care mai are un an sau doi până la pensie. Ne-am salutat, ne-am întrebat de sănătate și inevitabil discuția a dus spre copiii de la școală și spre atipicele ore online din semestrul al II-lea.
Mă așteptam să fie vehementă, să-mi spună cât de absurdă a fost izolarea aceasta, că virusul e poveste, că orele online au fost un fiasco, cât de greu i-a fost ca profesor să facă orele din fața calculatorului, cât de neastâmpărați și dezinteresați au fost copiii în lunile de școală. Să-mi spună că școala nu i-a dat niciun calculator, nu i-a dat cameră web, că la vârsta ei o astfel de experiență a fost un dezastru.
Culmea, însă, în momentul în care a început să vorbească de orele online, fața i s-a luminat la propriu.
“Adriana, pentru mine școala online este o încununare a carierei de profesor. Ies la pensie conștientă fiind că pot să învăț chiar și acum o sumedenie de lucruri noi. Și ies la pensie simțind pentru prima oară atât de puternic faptul că părinții au înțeles în cele din urmă cât de mult muncește un învățător, online sau ofline, pentru ca orele să-i iasă bine, pentru a-i face pe copii să înțeleagă și să învețe de drag. Știi, mulți părinți au stat și ei la ore, fără să se afișeze în cameră și m-au urmărit. Cum ar fi putut în condiții normale să vadă ce se întâmplă în clasă?! Iar la ultima oră din acest an școlar m-au felicitat. Pentru răbdare, pentru cât de creativă am fost, pentru felul în care i-am învățat eu pe cei mai tineri să se conecteze.”
Sincer, lumina din ochii ei când a făcut această remarcă, cu atâta sinceritate și fără vreo urmă de mândrie nemeritată, m-a făcut să pun în balanță vorbele ei cu ale celor mai tineri. Care mi-au spus cât de greu le-a fost online, cât de absurde au fost cererile ministerului. M-au făcut să-mi amintesc câte ore nu a petrecut fiu-miu online, cu profesorii lui mai tineri.
După ce ne-am luat la revedere, m-am întrebat ce a făcut-o mai mult fericită… Nevoia împlinită de a primi confirmarea valorii muncii ei de la părinții care uită uneori că a fi profesor e mai mult decât multe din slujbele de pe pământ, pentru că modelează minți și sufletele în forme pe toată viața?? Faptul că la vârsta pensionării și-a dovedit încă o dată că se poate reinventa, adaptându-se la un spațiu ce-i fusese străin??
Chiar dacă n-am identificat cu exactitate sursa luminii din ochii ei, am știut că am întâlnit un om fericit. Pe care izolarea chiar l-a schimbat în mai bine, așa cum ne-am fi dorit să se întâmple cu cât mai mulți dintre noi. Și mi-am dat seama că m-am înșelat când am spus că oamenii nu se vor schimba după această perioadă, că mulți vor rămâne la fel sau se vor înrăi… Iar constatarea faptului că m-am înșelat m-a făcut să-mi reamintesc cât de multă nevoie au profesorii tineri de astfel de mentori în școală, fie că este online, fie că este ofline.
