Într-un prezent destul de sumbru dacă e să privim la tot ce se întâmplă în jur la nivel macro, o veste mai luminoasă ce pare a da speranțe pentru generațiile viitoare a apărut în presă. E legată de copiii noștri, cei care ar putea clădi lucrurile altfel, pe viitor. Despre faptul că studii recente relevă că 4% dintre copiii români sunt supradotați, dublul procentului față de media europeană.
Spuneam că vestea pare doar a da speranțe pentru viitor. Și nu cred că greșesc prea mult. Pentru că vrând-nevrând speranța mi-o pun în marea masă a copiilor. Adică în cei 96% care au o majoritate covârșitoare. Și asta nu pentru că îmi place să fiu cârcotașă. Ci pentru că, din nefericire, puțini dintre cei 4% au șanse de a realiza ceva măreț, de a ajunge lideri, așa cum ar sugera premizele inteligenței peste medie. Și asta nu se întâmplă doar la noi, ci peste tot. Au șanse prea puține deoarece părinții unor astfel de copii nu știu, sau dacă știu au prea puține variante de a le asigura o educație pe măsura performanțelor intelectuale. Pentru că așa cum e firesc, învățământul românesc nu se adresează celor cu un IQ de peste 200, ci celor cu IQ-ul de 120 sau mai mic. Iar școli de excelență sunt prea puține și autoritățile își recunosc limitele în acest domeniu.
Și nu doar lipsa școlilor de acest gen le limitează dezvoltarea. Ci și faptul că e greu să crești în performanță înconjurat doar de copii diferiți de tine, de profesori care ezită să dea răspunsuri la întrebările ce depășesc programa, de părinți care privesc cu invidie spre sclipirea celui care este în minoritate datorită IQ-lui. Mai trist este că un studiu realizat de Universitatea din Connecticut arată că 50% dintre copiii foarte inteligenți fie ajung infractori, fie se ratează social. Pentru că le este greu să găsească o cale de comunicare cu ceilalți.
Majoritatea suntem însă părinți de copii cu un IQ ce se încadrează în normalul vârstei. Și ne dorim că ei să aibă șansa de a învăța mai mult și mai bine decât am făcut-o noi. Privim mai rar spre minoritate și cum îi stă bine românului, o facem uneori cu invidie. Și mă întreb dacă nu cumva și autoritățile fac la fel. Oare are cineva interesul să asigure premizele unei dezvoltări adecvate potențialilor lideri? Întrebare retorică… Ca multe alte întrebări ce își găsesc prea greu răspuns, întrebări legate de educație.
În speranța că vom afla mai multe din răspunsurile pe care le așteptăm, mai consum o doză de educație. Ceea ce vă recomand și dumneavoastră!
